gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Fri29032024

Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Între familie și dragoste, am ales familia

Evaluare: / 1
1

Ma numesc Ileona P. si sunt dintr-o mica localitate de langa Iasi. Am 69 de ani si, de la 64, sunt vaduva. Pe sotul meu il chema Marin si avea, cand s-a prapadit, tot 69 de ani. Daca ar mai fi trait, ar fi avut acum 74. Dar n-a apucat, saracul, nici macar sa implineasca 70. Pacat, a fost un om minunat, care ar fi meritat mult mai mult de la partenera lui de viata decat i-am oferit eu. Eu, o femeie simpla, ca orice femeie de la tara, o femeie vulnerabila si supusa greselii, o femeie care a fost la un pas de a pierde tot ce avea mai scump pe lume, anume pacea si caldura caminului, ca si dragostea sotului si a copiilor. Acestia din urma, insa, adica copiii, prin interventia lor naiva, dar sincera, in decizia pe care a trebuit s-o iau la un moment dat, mi-au schimbat destinul si m-au salvat de la dezastrul catre care ma indreptam...

Au trecut mai bine de 25 de ani, dar faptele imi sunt inca proaspete in minte. Rar se intampla sa treaca o zi fara sa ma gandesc la ce as fi fost acum in cazul in care atunci cand mi-am intrebat baietii: „Nu am si eu dreptul la viata? Viata mea care e?”, ei nu mi-ar fi raspuns: „Noi suntem viata ta!” si nu m-ar fi determinat sa rup definitiv legatura cu Catalin, omul care se insinuase in existenta mea ca prieten, dar care ajunsese sa-mi fie amant si care, mai mult, voia chiar sa imi fie sot. Intr-adevar asa s-a intamplat, si n-am cum sa ascund adevarul: mi-am inselat sotul si eram la un pas de a divorta de el si a ma casatori cu Catalin, cand am zis ca poate nu ar fi rau sa ii intreb si pe copii ce parere au de decizia mea. Aveau, baietii, 10, 12 si respectiv 14 ani, cand mi-au spus cele ce mi-au spus si m-au facut sa redevin mama si sotia model care fusesem inainte.

M-am casatorit cu Marinica mai mult de gura lumii. Eram sase surori la parinti, si toate celelalte se maritasera, numai eu ma incapatanam sa raman domnisoara. Cum ajunsesem deja la varsta de 22 de ani si cum, in ciuda pretendentilor care se aratau unul dupa altul la usa casei,  nu paream deloc decisa sa fac pasul cel mare in viata oricarei fete, parintii mi-au tinut o lectie in urma careia am tras concluzia ca intr-adevar venise vremea sa intru in randul lumii, daca nu voiam sa ii fac de rusine in cartier si sa ajung si eu, la randul meu, de rasul lumii. Dintre toti cei care ma curtau, l-am ales pe Marinica, asta nu pentru ca l-as fi iubit (de fapt, nu iubeam pe niciunul), ci fiindca el era cel care ma iubea cel mai mult. El era si preferatul mamei mele, de altfel, care intotdeauna a fost adepta zicalei populare „Urca-te in caruta care te asteapta, nu in cea care fuge de tine” si care, deci, nu putea sa nu aprecieze dragostea enorma pe care mi-o purta Marinica, seriozitatea lui si devotamentul fata de mine. Una peste alta, ca sa scurtez povestea, m-am maritat cu Marinica Parvan, si bine am facut.

Marinica Parvan era un baiat simplu, de vreo 27 de ani. Destul de aratos in felul sau, era si muncitor, serios si corect, ceea ce il facea un om cu care se putea face casa.  Si intr-adevar am facut casa buna cu el. Pacat insa ca nu mi-am dat seama de cat de bun era „omul meu”, asa cum i-am spus toata viata lui Marinica, decat foarte tarziu, pana atunci neapreciindu-l la adevarata sa valoare. De aici, de altfel, mi s-a si tras nefericita incurcatura (daca o pot numi asa) in care am intrat la circa 25 de ani dupa casatorie si din care nu m-au scos decat copiii. E vorba de relatia adultera pe care am intretinut-o timp de cativa ani cu Catalin, inspector de la Primaria municipala, relatie pe care nu am incheiat-o decat atunci cand ei, baietii mei, mi-au ridicat valul de pe ochi si m-au ajutat sa vad ceea ce de mult timp incetasem sa mai vad: anume ca pe lumea aceasta familia este mai presus de orice, ca nimic nu se compara cu dragostea partenerului de viata si a copiilor conceputi impreuna cu acesta...

La circa doi ani dupa casatorie, l-am nascut pe Gabriel, primul nostru baiat. Dupa inca doi l-am adus pe lume si pe Mihai, iar dupa inca doi - pe Ionut. Asa s-a facut ca timp de opt ani eu am fost nevoita sa stau casnica si sa ma ocup de educatia copiilor. Departe de a fi una infloritoare, situatia financiara a familiei nu era totusi foarte proasta, cata vreme din salariul lui Marinica si din ajutorul de la stat ne permiteam sa crestem trei copii, fara a-i lipsi de tot ceea ce le trebuia, dar si sa mergem an de an in concediu la mare sau la munte. Dar asa sunt oamenii: nu se multumesc cu ce au, vor mereu mai mult si mai mult. Si nu de putine ori ajung, din cauza caliciei, sa piarda totul. Exact asta era sa patesc si eu, daca nu aveam sansa ca baietii mei sa fie mai destepti decat mine si sa ma traga de maneca...

Deci am ajuns eu cu cotul meu la concluzia ca am avea nevoie de mai multi bani. Asa incat am inceput din nou serviciul, mai exact m-am angajat ca vanzatoare intr-un magazin alimentar din oras, magazin situat la doi pasi de casa. Din vanzatoare am avansat ca sef de tura, pentru ca dupa vreo doi ani sa ajung gestionar. O functie importanta si bine remunerata pe vremea regimului comunist, cand simplul fapt de a lucra intr-o alimentara reprezenta un privilegiu, iar sa activezi pe post de gestionar era cu adevarat o mare sansa. Pentru mine, aceasta sansa s-a numit Catalin Carciog, un vecin de bloc, angajat pe post de revizor-inspector la Primarie. El a fost cel care mi-a aranjat mai intai sa ma angajez ca vanzatoare, pentru ca mai apoi sa ma sprijine in cariera pana am ajuns gestionar. Atunci, intr-adevar, am avut parte de o perioada buna de tot, incat credeam ca a iesit soarele pe strada mea. Si cum sa nu cred asa ceva cata vreme cel care venea in inspectie si se ocupa de inventare era chiar el, Catalin? Sub protectia sa si cu complicitatea sa directa am reusit sa dau cateva "tunuri" financiare de pe urma carora am pus deoparte o suma frumusica, bani pe care aveam sa ii cheltuiesc numai si numai pentru copii. Toata viata mi-am iubit copiii la nebunie si de dragul lor am facut orice, lor le-am dedicat timpul si viata mea. De aici avea sa inceapa nebunia...

Baietii cresteau, si odata cu ei cresteau cerintele si necesitatile. Drept pentru care a trebuit sa apelez tot mai frecvent la intelegerea lui Catalin, care inchidea ochii la toate potlogariile pe care le faceam la magazin de dragul baietilor. Dar bunatatea lui avea si un pret, pret care mai devreme sau mai tarziu se cerea platit. Este vorba, asa cum probabil v-ati dat seama, de favorurile mele. N-am avut cum sa ma opun dorintelor lui Catalin, cand stiam ca fara el situatia financiara a familiei mele ar fi fost dezastruoasa, in conditiile in care la atelierul unde lucra Marinica nu prea mai mergea treaba ca inainte; asa incat intr-un final am cedat avansurilor inspectorului-revizor. Dar asta nu ar fi nimic, ca doar nu sunt nici prima, nici ultima femeie din lume care calca stramb. Problema mult mai grava a aparut abia dupa aceea, anume atunci cand, vazand cat de tandru si atent este cu mine, m-am indragostit de Catalin. Pur si simplu, nu puteai sa nu il apreciezi si sa nu-l iubesti pe omul acela, care isi facuse un scop ca de dimineata pana seara sa imi produca bucurie mie si copiilor mei, pe care ii cunostea si ii indragea nespus, mai ales ca el nu avusese niciodata copiii, sotia sa fiind stearpa. Asa incat, daca la inceput am incercat sa ma opun dorintei si sa pastrez relatia cu Catalin Carciog intr-un cadru oarecum distant, pana la urma am sfarsit prin a ceda ispitei si a ma dedica acesteia ctrup si suflet. Asta, din pacate, in detrimentul celei cu sotul meu, care incepuse sa priceapa cam cum stau lucrurile si care este sursa nenumaratelor bunatati si a cadourilor scumpe cu care umplusem casa.

Incet-incet lucrurile intre mine si Catalin au evoluat. Se punea acum problema ce vom face, cum vom continua. Nu mai eram copiii, eu aveam 40 de ani, iar Catalin 45, ca si sotul meu, de altfel. El ma iubea din ce in ce mai mult si, urmare a acestui lucru,  mi-a propus sa ma casatoresc cu el. Da, chiar asa a fost, voia sa divortam atat eu, cat si el, si sa ne casatorim unul cu altul. Iar eu, culmea!, la fel de indragostita de el pe cat era si el de mine, voiam acelasi lucru. Parca eram orbita, nu mai stiam nimic decat ca il iubeam pe Catalin si ca voiam sa raman cu el pentru toata viata. Asa incat am raspuns afirmativ cererii sale in casatorie. Lucrurile intre noi erau deci ca si aranjate; mai ramanea sa le aranjam pe cele legate de partenerii de viata si, in ceea ce ma privea, pe cele legate de copii. Se impunea o discutie serioasa, mai exact un consiliu de familie.

Discutia a avut loc acasa, in camera de zi, acolo unde i-am convocat pe toti cei patru barbati din viata mea (sotul si trei fii), prevenindu-i ca am sa le comunic ceva extrem de important. Ne-am asezat cu totii pe scaunele din jurul mesei si, incet, clar si raspicat, le-am explicat cum stau lucrurile: cum a intrat Catalin in viata mea, cata protectie mi-a oferit la magazin si cata atentie a aratat fata de baieti. Drept pentru care am hotarat sa ma marit cu el. Auzind una ca asta, cei patru au ramas muti. Nu le venea sa creada ca ceea ce le-am spus era adevarat. Marinica, om simplu si curat la suflet, a inceput sa planga si sa urle:

- Nu se poate! Nu se poate sa ne faci una ca asta, Lenuto!

Baietii au inceput si ei sa planga si sa se intrebe de ce si cum e posibil. Le-am explicat din nou, mai in detaliu, cum am ajuns unde am ajuns si am incercat sa-i fac sa inteleaga faptul ca nu exista cale de intoarcere, ca hotararea mea este definitiva. Ei au continuat sa insiste sa ma determine sa ma razgandesc, ceea ce m-a iritat si m-a facut sa imi pierd cumpatul. Motiv pentru care m-am ridicat in picioare si am tipat la ei:

- Dar mai lasati-ma odata cu morala voastra! Nu am si eu dreptul la viata? Viata mea care e? Numai casa-serviciu, casa-serviciu, si nicio bucurie, nicio satisfactie? M-am saturat sa ma sacrific pentru voi, nu mai pot continua in felul acesta! Vreau si eu o viata a mea!

Auzind asta, cu totii au amutit instantaneu. Nimeni nu a mai scos un cuvant timp de cateva minute. Dupa care baiatul cel mic a soptit, cu o candoare si o nevinovatie greu de reprodus, niste cuvinte pe care ceilalti doi baieti le-au repetat imediat, la fel de frumos si de induiosator, cuvinte pe care nu am sa le uit niciodata:

- Mama, noi suntem viata ta!

Intr-adevar, aceste cuvinte au avut darul de ma pune pe ganduri, de a ma face sa reflectez la ceea ce voiam sa fac si sa ajung la concluzia ca eram pe cale de a infaptui o mare greseala. Drept pentru care a doua zi, cu parere de rau, i-am comunicat lui Catalin decizia mea de a-i refuza cererea in casatorie, facandu-l sa inteleaga ca, desi il iubesc, nu-mi pot parasi familia. Seara le-am transmis si “omului meu” si baietilor decizia mea si i-am rugat, daca pot, sa ma ierte. Spre norocul meu, m-au iertat si m-au primit inapoi. A fost un nou inceput pentru mine si Marinica, inceputul unei vieti frumoase si curate pe care aveam s-o ducem impreuna, timp de inca 25 de ani, pana moartea sotuii meu avea sa ne desparta in cele din urma. Am plans si plang zi si noapte dupa el si-i multumesc Cerului ca mi l-a scos in cale pe acel barbat bun si rabdator cum nu a fost altul pe lumea asta. Mai mult chiar, pot spune ca abia dupa ce am incheiat relatia cu Catalin (care la scurt timp dupa aceea avea sa se mute din oras), am ajuns sa il iubesc si sa il pretuiesc cu adevarat pe Marinica, pe care pana atunci nu-l iubisem, ci numai il simpatizasem si tolerasem. Iar dupa moartea lui am ajuns sa il iubesc chiar si mai mult, atat de mult incat si acum, la cinci ani de la tragica sa disparitie, merg saptamanal la el la mormant...

Cat ii priveste pe cei trei baieti ai mei, pot spune cu mana pe inima ca lor le datorez totul. Ei au fost cei care m-au adus pe calea cea buna, facand din mine mama implinita si bunicuta fericita care sunt astazi...

 

Din aceeasi categorie:

Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...

Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...

Povestea de mai jos este povestea vietii mele, asa cum a fost ea, cu bune si rele, cu momente fericite, dar si cu perioade negre. Ce vreau sa sublinie...

Citeşte mai mult...

Liana i-a luat viața unuia, dar mi-a salvat-o pe a mea

Liana i-a luat viața unuia, dar mi-a salvat-o pe a mea

S-ar putea sa nu vi se para iesita din comun povestea mea, insa, in ceea ce ma priveste, nu am cunoscut pe nimeni care sa se casatoreasca si apoi chia...

Citeşte mai mult...

Omul meu era o pramatie, dar, aşa cum era, era al meu...

Omul meu era o pramatie, dar, aşa cum era, era al meu...

Dragi cititori, nu am crezut vreodata ca voi ajunge sa sufar atat dupa barbatul meu, cel care, timp de 25 de ani, cat am fost casatoriti, mi-a facut m...

Citeşte mai mult...

Dragostea adevărată era acolo unde mă așteptam mai puțin...

Dragostea adevărată era acolo unde mă așteptam mai puțin...

Sunt Dorel, din Buzau, un tip cat se poate de obisnuit, fara alte vise si aspiratii decat acelea ale unui om normal: o situatie materiala linistitoare...

Citeşte mai mult...

Drumul spre fericire Între familie și dragoste, am ales familia