Viata mea... Viata mea era una foarte anosta pana atunci, fara sare si piper. Serviciu, casa, serviciu, casa... Nimic deosebit, in rest. Numai ici-cand, in special in week-end, mai ieseam la un local sau la un spectacol cu vreun prieten sau coleg de munca. Lucram ca programator la un centru de calcul, unde de altfel lucrez si in prezent. Cat despre locuit, locuiesc intr-un apartament din Pantelimon pe care mi l-au cumparat parintii la absolvirea facultatii, mai exact in urma cu treisprezece ani. Dintotdeauna am locuit singur, fiindca nu am fost niciodata casatorit, si de altfel nici nu mi-am dorit acest lucru vreodata. Desi am avut cateva relatii mai mult sau mai putin serioase, niciuna dintre partenere nu ar fi cea alaturi de care sa doresc a-mi petrece restul vietii. Fiind un burlac convins, nu credeam ca as putea gasi pe cineva care sa imi placa atat de mult incat sa fac din ea sotia mea. Asta, pana am intalnit-o pe Medeea...

Aparitia acelei fete tinere si fasnete in viata mea mi-a schimbat completamente modul de a vedea viata, in general, si viitorul meu, in special. Voiam nici mai mult nici mai putin decat sa o am langa mine permanent: sa vorbesc cu ea, sa glumesc cu ea, sa ma joc cu ea... Da, asa e: o voiam de sotie! Si, pana la urma, aveam sa reusesc sa o iau de sotie. Numai ca pana atunci trebuia sa mai treaca inca trei ani...

La incheierea celor doua saptamani de tratament am fost trist, foarte trist. Ma obisnuisem cu prezenta Medeei in viata mea, si acum ii simteam lipsa. Singura consolare venea din faptul ca, sub pretextul ca s-ar putea sa mai am nevoie de indrumare pentru exercitiile pe care urma sa le continui acasa, reusisem sa obtin de la draguta  kinetoterapeuta numarul de telefon si adresa de mail. Speram sa vorbesc cu ea si sa reusesc intr-un fel sau altul sa-i dau de inteles care sunt sentimentele mele. Ceea ce s-a si intamplat dupa circa jumatate de an. Dar, din pacate pentru mine, era prea tarziu. Medeea, cu care intre timp devenisem prieten apropiat si confident, mi-a dezvaluit, intr-una din lungile conversatii nocturne la telefon, ca intentioneaza sa se marite...

- Misu, am o veste mare pentru tine! Ciprian, prietenul meu, s-a hotarat in sfarsit sa faca pasul decisiv: m-a cerut de sotie! Ia eu am acceptat! mi-a spus ea entuziasmata, continuand: ce zici, nu-i extraordinar?

Daaaa, cum sa nu fie... Era extraordinar ca fiinta dupa care eram lesinat se marita cu altul... Nu mai puteam de bucurie... Ce puteam insa sa ii raspund, decat ca da, e extraordinar, si sa ii felicit pe ea si pe fericitul Ciprian? Ceea ce am si facut, folosindu-ma de toata capacitatea de disimulare de care dispuneam. Am mai schimbat apoi cateva cuvinte, pentru ca in final sa o intreb direct pe cea care imi furase inima:

- Si cu mine cum ramane? Stii, Medeea, si eu te iubesc, nu numai Ciprian...

A fost randul ei sa se folosesca de tot tactul de care dispunea. Mi-a raspuns pe un ton natural si ludic in acelasi timp:

- Of, Misu, te rog, nu spune asta! Nu vreau sa ma iubesti! Te rog, spune-mi ca nu e adevarat! Nu poate fi adevarat!

Cum sa spun asa ceva, cand era cat se poate de adevarat? Dimpotriva, in loc sa bat in retragere, am trecut la contraatac. Am inceput sa-i fac declaratii patimase, sa o complimentez pentru felul de a fi atat de deschis si de cuceritor, ca si pentru fizicul superb, si am incercat sa o fac sa inteleaga ca, chiar daca se marita, sentimentele mele pentru ea nu se vor schimba. Acum, eu nu stiu daca ea a inteles ce am vrut sa zic atunci si, in cazul in care a inteles, daca a si crezut ceea ce a inteles. Cert este ca vorbele mele erau cat se poate de sincere si ca, in timp, aveam sa ii demonstrez acest lucru Medeei. In final, aveam s-o cuceresc si sa o fac sa devina sotia mea. Dar pana atunci urma ca Medeea sa se casatoreasca cu Ciprian si apoi sa divorteze...