gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sun21102018

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Alcoolul a răpus toți prietenii mei, dar nu și pe mine

Evaluare: / 2
1
Index
Alcoolul a răpus toți prietenii mei, dar nu și pe mine
Pagina 2
Pagina 3
Toate paginile

Ma numesc Doru, sunt din Craiova si de curand am implinit 70 ani. O varsta frumoasa pe care nu multa lume o mai apuca in zilele astea. Mi-ar fi placut ca si cei trei prieteni ai mei, cu care am mers impreuna pe drumul vietii inca din copilarie, dar de care a trebuit sa ma despart rand pe rand, nu cu mult timp in urma, sa fi apucat sa atinga aceasta varsta, dar din pacate ei s-au stins inainte de a atinge 70. Brumar a murit la 66, Banloc la 68, iar Gheorghita la 65. Toti din una si aceeasi cauza: alcoolul. Si, la fel ca si ei, as fi fost si eu dus acum, daca Dumnezeu nu mi-ar fi luminat mintea si nu m-ar fi readus pe drumul cel bun inainte de a fi prea tarziu...

Probabil va intrebati cum de am cazut in bratele zeului alcoolului, Bachus, si cum am facut de am scapat si am ajuns acum in starea de liniste si cumpatare de. Ei bine, tocmai de aceea va si scriu, in ideea ca poate povestea mea va va ajuta si poate veti invata ceva din ea. Si poate, spunand-o mai reparte, veti reusi sa salvati din ghearele acestei atat de cumplite patimi, care este alcoolul, cativa semeni aflati in suferinta. M-ar bucura sa stiu ca am reusit sa pun umarul la salvarea lor, daca la salvarea prietenilor mei nu am fost in stare sa-l pun. Au murit cu totii din cauza bauturii si tot ce pot face acum e sa ii pomenesc la Sfanta Litughie si sa ma rog la bunul Dumnezeu sa le mantuiasca sufletele.

Am fost un om bun la viata mea. Mi-am vazut intotdeauna de treaba si nu am suparat pe nimeni cu nimic. Dupa terminarea liceului, am absolvit o scoala de meserii si, la nici douazeci de ani, am intrat in paine. Am muncit toata viata ca lacatus-mecanic, de la sase dimineata pana la sase seara. Am fost fruntas in productie,  am avansat de la an la an si am ajuns maistru principal. Un exemplu de daruire si abnegatie, de profesionalism si seriozitate, asta am fost timp de 45 de ani, pana am iesit la pensie. Dar atunci, cum se spune in popor, pentru mine s-a rupt filmul. O schimbare decisiva in modul meu de viata a intervenit odata cu pensionarea. O schimbare nu din bine in mai bine, ci, din nefericire, una din bine in rau. Profund dezamagit de faptul ca am fost obligat sa renunt la munca cu care ma obisnuisem si care ma mentinea in forma, am ajuns peste noapte sa ma simt inutil si neimportant, nemultumit de toti si toate. Acest lucru m-a determinat sa caut satisfactia in alta parte, sa incerc sa compensez si sa umplu cu ceva golul aparut in viata mea. Iar bautura a fost cea mai la indemana...

Pana sa va povestesc cum am ajuns sa beau, sa va povestesc insa, pe scurt, cum a decurs viata mea de familie. M-am insurat destul de taarziu, la 33 ani, cu Emilia, o femeie din cartier cu sapte ani mai tanara decat mine, cu care sunt casatorit si astazi, in ciuda problemelor si a scandalurilor domestice care nu ne-au ocolit. Asta fiindca, asa cum m-am putut convinge inca inainte de o cere de sotie, Emilia a fost si a ramas o femeie deosebita, inzestrata de Cel de Sus, pe langa frumusete si curatenie sufleteasca si trupeasca, cu rabdare si bunatate fara margini. Ajutata de aceste calitati si de o intelegere peste firea umana, ea a reusit de fiecare data sa treaca peste supararile pe care i le-am provocat si sa ma ajute si pe mine, atunci cand eram cazut, sa ma ridic si sa merg inainte.

De fapt, ca s-o spun pe cea dreapta, nu am cazut decat o singura data, si atunci la batranete, mai exact cand am fost obligat, in ciuda vointei mele, sa ma pensionez. Atunci, asa cum v-am mentionat, am apucat-o cu hotarare pe drumul alcoolului, ajungand sa beau vartos. Parteneri de pahar imi erau trei vechi prieteni, Banloc, Brumar si Gheorghita, vecini de cartier cu care ma intalneam zi de zi la garajele din spatele blocului, unde, sub pretextul ca ajutam cu sfaturi pe cei carora li se stricasera masinile, stateam de vorba si trageam la masea. La inceput, mai putin, aproape omeneste, as putea spune. Apoi mai mult, si mai mult, si mai mult... Pana cand am ajuns sa bem, eu si prietenii mei, fara pauza, zi si noapte. Nu conta ce, beam ce apucam, era buna liocarea cata vreme nu era apa si continea alcool... Intr-un final, am ajuns sa bem pana ne pisam pe noi si sa adormim in strada. V-am spus ca am cazut o singura data. Da, dar si cand am cazut, am cazut, nu gluma...


Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Alcoolul a răpus toți prietenii mei, dar nu și pe mine