gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Thu21062018

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Am pierdut un copil, dar am rămas cu altul

Evaluare: / 1
1
Index
Am pierdut un copil, dar am rămas cu altul
Pagina 2
Toate paginile

De mult vreme ma retin de la a va scrie, dar acum nu mai pot. Cea mai buna prietena a mea m-a convins sa o fac din doua motive: primul, pentru ca alte mame sa traga invatamintele necesare; al doilea, ca sa ma descarc macar un pic, ca sa imi usurez putin povara de pe sufletul meu greu incercat. Dar mai bine hai sa va spun prin ce am trecut, pana nu ma podidesc lacrimile si imi pierd curajul si vointa de a va scrie...

Asadar, ma numesc Cerasela, am 38 de ani si sunt asistenta intr-un spital renumit din Capitala. Sunt casatorita de 9 ani cu Mircea, de profesie inginer constructor, un om minunat fara de care nu stiu daca as fi putut depasi cea mai neagra si mai dureroasa perioada din viata mea. El mi-a fost permanent alaturi, exact ca in juramintele facute la cununie in fata Domnului: ,,la bine si la greu''. Un sot mai bun nu as fi putut gasi in lumea intreaga, credeti-ma!

- Cerasela, te iubesc! Iti multumesc pentru tot ce imi daruiesti! Noapte buna, sotia mea scumpa si unica! Adorm fericit cu tine langa mine!

Asa imi spune Mircea de 9 ani in fiecare noapte, in timp ce ma mangaie cu duiosie inainte de culcare; o singura data nu a uitat sa o faca! Iar cand a aparut primul copil, in urma cu 6 ani, era, ca si mine, in culmea fericirii. Ne consideram binecuvantati si nici nu stiam ce ne-am mai fi putut dori – asa de impliniti ne simteam! Iar fericirea ar fi putut sa devina chiar si mai mare odata cu nasterea celui de-al doilea copil, Silviu, in urma cu doar 2 ani, daca tot atunci primul copil, un baiat al carui nume – din cauza durerii - nu il pot pronunta sau scrie, nu ar fi murit cand abia implinise 4 ani. Si totul din vina mea! Nu am sa-mi iert niciodata lasitatea, teama inexplicabila care m-au oprit sa ii fac celui mic acel vaccin blestemat... iata cum a fost posibil asa ceva!

Cand copilasul avea numai 2 anisori, urma sa faca un vaccin normal pentru acea varsta. El nu era sperios, nu tipa ca alti bebelusi in fata doctorilor in halate albe cu seringi... si totusi eu nu am fost in stare sa ii fac acel vaccin, desi fac injectii de peste 15 ani! Mi-era prea mila de el – asta e justificarea mea acum, si asta a fost si atunci, cand sotul meu m-a sfatuit:

- Cerasela, fa-i tu vaccinul baiatului! Doar ai mana fina, nu va simti nimic si nu va plange... cine poate sa fie mai grijulie ca tine?

Insa, cum ziceam, mi-era prea mila. Nu puteam suporta sa vad acul intrand in carnea frageda si alba a baietelului meu! Ah, Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea sa o fac?... Acum copilul meu ar fi fost in viata! In acea dimineata i-am spus lui Mircea ca nu pot face eu vaccinul, si prin urmare am plecat cu micutul la policlinica de cartier, linistindu-l totodata:

- Dragul meu, nu ai de ce sa iti faci griji! Totul o sa fie bine! Este o simpla formalitate.

Mircea parca presimtea insa ca nu va fi bine, caci la plecare a tinut sa ma avertizeze din nou:

- Sa fiti atenti si sa va intoarceti sanatosi acasa, dragii mei!

In ziua aceea, viata mea avea sa decurga absolut normal, nimic neparand sa se fi schimbat. Am ajuns cu baietelul la policlinica, unde de altfel eram asteptati, am dat copilul in bratele asistentei de acolo, iar eu am ramas pe hol. Nu doream sa vad cum micutul este intepat... si apoi, o cunosteam cat de cat pe Tanta: era o asistenta de vreo 45 de ani, despre care se spunea ca are multa experienta si pe deasupra este foarte iubitoare de copii, ea insasi avand doi. Peste numai cateva minute mi-am primit copilasul inapoi, iar Tanta mi-a spus zambitoare:

- E un copilas frumos foc si tare cuminte! Nici ,,pas'' n-a spus cand i-am facut vaccinul!


Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Am pierdut un copil, dar am rămas cu altul