gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Fri15112019

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Am umplut lumea de copii

Evaluare: / 2
1
Index
Am umplut lumea de copii
Pagina 2
Pagina 3
Toate paginile

Ma numesc Marin, am 49 de ani si sunt din Bucuresti. Va precizez asta doar ca fapt divers, fiindca de fapt nu am stat decat foarte putin pe acasa, in majoritatea timpului fiind plecat din localitate, si chiar din tara. De altfel si acum, cand scriu aceste randuri, sunt pe picior de plecare. Problema este ca inca nu stiu incotro s-o apuc. Am mai multe destinatii posibile, dar nu m-am hotarat asupra niciuneia dintre ele.

As putea pleca in Spania, unde traieste fiica mea mea Pablita Juanita, in varsta de 11 ani. Sau m-as putea duce in Algeria, unde il am pe baiatul meu Amon, de 9 ani. Dar nu as zice "nu" nici unei calatorii pana in Antilele Olandeze, unde se afla fata mea Louisse, de 7 ani, sau unui drum in Franta. Un lucru e cert, insa: trebuie sa plec. Nu mai pot sa stau aici, nu am pentru ce sa mai stau, cand nu mai am pe nimeni. Familia mea este acum formata doar din mine si din cei trei copii, raspanditi pe trei continente. Restul s-au dus.

Firesc, va intrebati cum se face de am ajuns in aceasta situatie ciudata, de a avea copiii despartiti unul de altul si de tatal lor, iar eu trebuind sa bat lumea de la un capat la altul pentru a-i vedea. Ei bine, tocmai despre asta vreau sa va povestesc. Despre modul in care, pornit in cautarea fericirii, m-am lasat purtat de valurile vietii de-a lungul si de-a latul mapamondului; despre cum m-am intors la un moment dat in tara hotarat sa raman definitiv si despre motivele tragice care ma determina acum sa plec din nou. Dar sa o iau cu inceputul...

Implinisem 24 de ani cand a cazut regimul comunist de la Bucuresti. Eram tanar, aveam viitorul inainte si eram decis sa fac ceva cu viata mea. Ma bazam pe Facultatea de Automatica, pe care o terminasem ca sef de promotie, dar si pe pasiunea deosebita pentru tot ceea ce tine de calculatoare, care speram sa ma ajute sa-mi gasesc un loc de munca bine remunerat si sa-mi fac un rost al meu. Pentru asta insa, imi era foarte clar, trebuia sa plec din tara. Nu aveam cum sa ma afirm aici. Asa ca am profitat de o bursa pe care am obtinut-o din partea unui ONG si am plecat imediat. M-am dus mai intai in Franta, unde am sondat terenul, iar de acolo, dupa ce am vazut cum stau lucrurile, am plecat mai departe in Spania. Era abia inceputul periplului meu mondial.

Deci am ajuns in Franta, mai exact la Toulouse, un oras din sud-vestul tarii situat nu departe de granita cu Spania. M-am cazat intr-un camin studentesc, alaturi de alti tineri, adunati de prin toate colturile lumii, si am lucrat, timp de jumatate de an, intr-un institut de cercetari in domeniul informaticii, unde am invatat multe, atat din domeniul tehnicii, cat si al... dragostei. Imi amintesc si acum intalnirea cu Betynne, o belgianca cu pielea alba ca spuma laptelui, pe care am oprit-o pe aleile campusului si am intrebat-o: "Vorbesti frantuzeste?". Ea m-a privit drept in ochi, m-a masurat din cap pana in picioare, apoi mi-a raspuns: "Nu, dar sarut frantuzeste!". Si, pana sa mi dau eu seama ce voia sa zica, m-am trezit cu limba ei in gura mea... A fost primul contact fizic pe care l-am avut cu lumea occidentala, acolo unde ritmul vietii este cu mult mai intens decat pe bucolicele plaiuri mioritice. Unul reprezentativ pentru modul in care avea sa decurga viata mea de atunci inainte.



Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Am umplut lumea de copii