gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sun24032019

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Am alergat după fericire peste mări și țări, și ea era aici, lângă mine

Evaluare: / 2
1

Ma numesc Dana si va scriu din Madrid, unde ma aflu la lucru. Am plecat din tara in urma cu patru ani, ani pe care nici nu i-am simtit cum au zburat pe langa mine, atat de repede au trecut. De atunci muncesc pe branci aici, la mare departare de casa, incercand sa imi fac un rost si sperand sa gasesc ceea ce nu am gasit acasa: fericirea. Ce lucrez, practic? In timpul saptamanii, fac menajul in casele unor instariti  locali, iar in noptile din week-end merg si servesc la mesele festive organizate cu diverse prilejuri, cum ar fi nunti sau botezuri. Pentru acestea castig circa doua mii de euro pe luna, din care insa circa jumatate se duc pe cheltuielile curente de intretinere si utilitati. Dar, cum tot reusesc sa pun deoparte cateva sute de euro pe luna, nu pot sa ma plang, mai ales daca ma gandesc la cat de putin se castiga in aceste vremuri in tara. Si iata ca deja, dupa numai cateva fraze, gandul mi-a fugit la tara si la ai mei...

Sunt nascuta, in urma cu 33 de ani, la Medgidia, oras in care mi-am lasat familia atunci cand am plecat in Spania: pe mama, pe tata si pe sora mea cu cinci ani mai tanara, Diana. Cu ei pastrez legatura prin intermediul internetului si al telefonului, ajutandu-i totodata cu diverse sume de bani pe care le trimit lunar si fara de care nu ar reusi sa depaseaca criza financiara acuta in care se complac de atata vreme. Cu fostul meu sot, Marian, nu mai tin deloc legatura insa, si nici nu vreau sa aud de el. Prea urat s-a purtat cu mine, si prea multa tristete mi-a picurat in suflet... Si nu meritam acel tratament, caci i-am fost credincioasa si nu l-am dezamagit cu nimic, niciodata. Chiar nu meritam sa-si bata joc de mine cum a facut-o...

L-am cunoscut pe Marian la o cumetrie la care care fusesem invitata impreuna cu familia. Mi-a facut o impresie buna, asa ca am fost de-a dreptul incantata atunci cand m-a invitat la o cafea, invitatie pe care am acceptat-o fara sa stau prea mult pe ganduri. Dupa cateva iesiri, am reusit sa il cunosc cat de cat si sa constat ca nu numai parea un baiat de treaba, ci chiar era. Motiv pentru care, atunci cand, dupa cateva luni in care am fost impreuna, m-a cerut de sotie, am fost foarte foarte fericita si am raspuns afirmativ. Speram ca alaturi de Marian voi avea o viata frumoasa si linistita, fara griji si nevoi, cu multi copii alaturi. Dar din pacate nu avea sa fie asa. Traiul alaturi de Marian avea sa se dovedeaca un adevarat clavar, conviertuirea alaturi de el –un vis urat, din care nu aveam sa ma trezesc decat peste cativa ani, cand voi fi intentat divortul.

Ce a facut Marian, cu ce mi-a gresit? Pai, daca stau sa ma gandesc, cred le-a facut pe toate pe care le putea face. El era ospatar la un restaurant de lux si castiga bani cu gramada. Eu abia terminasem facultatea, dar, cum nu gasisem nimic pe masura studiilor mele, ma angajasem provizoriu ca vanzatoare la un supermarket din localitate. Ne descurcam binisor din punct de vedere financiar, nu aveam probleme. Altele erau problemele noastre. Mai intai ca Marian venea foarte tarziu de la serviciu, uneori chiar in zori, apoi ca venea baut si, peste astea, ca mai venea si plin de ruj pe gat... Cand il intrebam ce s-a intamplat, imi raspundea ca mesenii se incalzisera de la bautura si il invitasera sa ia parte la petrecerea lor... De cateva ori am incercat sa protestez, dar mi-a retezat-o scurt, explicandu-mi ca el este capul familiei, el aduce grosul banilor in casa, asa ca are tot dreptul sa faca ce vrea fara sa fie obligat sa dea nimanui socoteala. Ba, mai mult chiar, in ultima perioada a mariajului nostru incepuse chiar sa ma jigneasca si sa ma loveasca. Am considerat ca era prea mult si am hotarat, cu orice pret, sa ma despart de Marian, iar pe viitor sa ma gandesc de doua ori inainte de a-i da vreunui barbat inima mea. Asa ca am intentat divort si, cum l-am vazut pronuntat si am redevenit o femeie libera, am si plecat din tara.

Plecarea mea insa nu a fost planificata, dimpotriva: a fost ceva neasteptat chiar si pentru mine insumi. Nu mi-am propus niciodata sa plec, pur si simplu asa a fost sa fie. M-am intalnit intamplator pe strada cu o fosta colega de liceu, care mi-a povestit cum plecase la lucru in Spania si cat de bine o ducea de atunci. Venise in tara cu ocazia sarbatorilor de iarna si mi-a propus sa o insotesc la plecare, fiindca una dintre fetele de acolo, gravida fiind, urma sa intre in concediu de maternitate si sa lase un loc liber. Am plecat catre Madrid chiar in ziua in care implineam 28 de ani, pe 14 ianuarie 2007, adica cu aproape cinci ani in urma. Gandeam ca imi va prinde bine schimbarea, ca, la mare departare de casa fiind, voi putea uita de toti si de toate si voi lua viata de la capat. Speram chiar sa intalnesc un barbat de soi, cu care sa ma casatoresc si alaturi de  care sa imi vad implinit visul pe care il aveam inca de gand ma maritasem cu Marian, anume acela de a deveni mama. Nu aveam de unde sa stiu ca de fapt atunci nu ma indreptam catre fericire, ci ma indepartam de ea...

La inceput, pana m-am acomodat cu regimul de viata din Spania, mi-a fost destul de greu. Mai apoi, insa, dupa ce am invatat limba si am ajuns sa cunosc oamenii, locurile, si obiceiurile, am ajuns sa-mi placa. Programul de lucru nu era foarte incarcat, asa incat imi gaseam timp si pentru mici excursii, si pentru tot felul de distractii. Incet-incet, viata a devenit una frumoasa pentru mine, simteam cum sta sa iasa soarele pe strada mea. Aveam o slujba bine platita, aveam o locuinta cocheta si multi prieteni. Tineam legatura cu familia prin internet, le trimiteam bani alor mei cand aveau nevoie, iar de sarbatori faceam scurte vizita in tara. Ma simteam utila, aveam un rost, si asta ma umplea de satisfactie. Cu toate acestea din viata mea lipsea totusi ceva pentru a putea spune ca eram cu adevarat fericita: un barbat. Omul pe care il asteptasem intreaga viata si pe care sperasem sa-l intanesc in Madrid intarzia sa-si faca aparitia. Si Dumnezeu mi-e martor: chiar am incercat sa dau de el. Am mers in locuri publice, am anturat cu grupul de prieteni, am lasat de inteles ca sunt disponibila si doritoare de o relatie. Degeaba.

Toti barbatii pe care i-am intalnit in Spania erau la fel: nu urmareau decat aventuri pasagere, bazate de dorinta carnala, nicidecum pe respect si incredere, pe intelegere si dragoste. Ajunsesem chiar sa ma intreb cum de exista atatea cupluri de oameni casatoriti in Spania, cand majoritatea barbatilor (si, sincera sa fiu, nici cu femeile nu-mi  era rusine...) nu erau decat in cautarea sexului. Asa incat, in disperare de cauza, am apelat la cea mai la indemana metoda de a gasi pe cineva, dar in acelasi timp si cea mai periculoasa: internetul. Mi-am facut conturi pe diverse site-uri de socializare, am postat poze cu mine, mi-am updatat in mod regulat profilul, toate acestea in ideea de a parea exact ceea ce sunt, adica o femeie seriosa, aflata in cautarea unei relatii serioase, si de a descuraja aventurierii. Degeaba, metoda nu a functionat. Primeam zilnic tot felul de propuneri deocheate venite din partea a sute si sute de perversi din toate colturile lumii, care nu urmareau nimic altceva decat sex, sex si iar sex. Eram exasperata. Nu mai suportam mascarile si propunerile care soseau pe banda rulanta in toate limbile pamantului. Ajunsesem sa visez noaptea chipurile unora dintre brutele care imi propuneau sa ma posede in fel si chip! Dupa un timp, mi-a devenit clar: nu aveam altceva de facut decat sa inchid conturile, sa renunt la relatiile virtuale si sa ma reorientez catre viata reala. Dar, tocmai cand eram pe cale a o face, am primit un mesaj...

Stiu ca are sa vi se para incredibil cele ce am sa va destainui acum, dar chiar asa s-au petrecut. In chiar ziua in care incepusem sa desfiintez conturile de pe site-urile de socializare, mi-a intrat in casuta postala un mesaj de la un utilizator pe nume Dumitru. Am ezitat a-l deschide, presupunand ca provine de la un conational de-al meu stabilit prin zona, asa cum de altfel primisem foarte multe in ultima perioada; si ca nu contine altceva decat o noua propunere de impreunare fizica. Dar, intr-un impuls de moment, l-am deschis totusi. Si bine am facut! Acel mesaj a schimbat complet viata mea si a facut din mine cea mai fericita femeie de pe fata pamantului. Si asta nu e totul. Partea cu adevarat surprinzatoare abia acum urmeaza. Mesajul era intr-adevar de la un roman, dar nu de la unul din Spania, ci de la unul din... Romania. Da, Dumitru locuieste in tara, in Bucuresti, fiind de loc din... Medgidia. Am simtit ca lesin cand mi-a destainuit, dupa mai multe schimburi de mesaje, acest amanunt al biografiei sale. Dar chiar asa e. Avea sa fie, acela, inceputul unei lungi si frumoase prietenii, care urmeaza sa se desavarseasca printr-o nunta ca-n povesti.

Intr-adevar, sunt convinsa ca Dumitru este alesul. Pe el l-am asteptat toata viata. Este bun, frumos, destept si intelegator. Si, peste acestea, ma iubeste si ma respecta, ma trateaza cu adevarat ca pe viitoarea lui sotie, care urmeaza sa ii devin de facto peste numai doua luni, mai exact pe data de 14 ianuarie, data care coincide cu ziua mea de nastere. Of, Doamne, abia astept sa vina ziua aceea... Am sa va scriu, sa va povestesc cum a fost. Dar, pana atunci, sa vedeti cum am ajuns sa ma decid atat de repede sa ma casatoresc cu Dumitru.

Ei bine, dupa ce am primit mesajul lui, am ramas putin derutata. Nu stiam  ce sa cred, ma intrebam daca nu cumva era vreo gluma de-a vreunei prietene, atat de frumos sunau toate cele scrise acolo, si atat de bine se mula profilul lui pe profilul barbatului cu care mi-as fi dorit sa-mi petrec restul vietii. Parea prea frumos sa fie adevarat. Dar, chiar era! Dumitru este omul ideal pentru viata mea, si este al meu. I-am spus asta inca dupa al zecelea e-mail pe care l-am schimbat cu el, si care  a fost si primul de dupa intalnirea noastra de la Bucuresti... Da, da, chiar asa este, ati citit bine: m-am intalnit cu Dumitru la Bucuresti in urma cu jumatate de an, mai exact de Pasti, cand am fost eu in tara. Dumitru m-a asteptat la aeroport, m-a luat la el acasa si, imediat ce am intrat pe usa, a ingenuncheat, mi-a pus inelul pe deget si m-a cerut de sotie. Nu ma asteptam la asa ceva. Adica stiam ca ma iubeste, mi-o spunsese de atatea ori pe internet, dar sa ma ceara de nevasta de la prima intalnire, asta chiar era ceva surprinzator. Dar nu m-am pierdut cu firea. Am spus "Da" din tot sufletul, constienta fiind ca in viata numai cine risca, castiga. Si eu eram in sfarsit castigatoare...
De atunci si pana acum ne-am mai vazut de trei ori, de fiecare data la Bucuresti, la el acasa. Mai mult chiar, i-am cunoscut parintii, care locuiesc la Medgidia, iar el i-a cunoscut la randul sau pe ai mei. Cu totii sunt incantati de alegerea facuta de copiii lor si abia asteapta marea zi a nuntii. Eu si Dumitru ne iubim din ce in ce mai mult si vorbim in fiecare zi la telefon, si in fiecare seara pe internet. Abia asteptam sa ne revedem. Dar acest lucru nu se va intampla mai devreme de sfarstitul anului, fiindca eu mai am de rezolvat niste formalitati aici, in Spania, nu pot sa ma intorc in tara fara sa pun lucrurile la punct. Am lasat o impresie buna celor din Madrid, si asa vreau sa o las pana la sfarsit, sa ii fac, la plecarea mea, sa regrete ca ma pierd, ci nu sa se bucure ca au scapat de mine...

Probabil majoritatea celor ce cititi aceste randuri ati inteles deja ce am vrut sa zic mai sus. Dar, pentru cei mai sceptici, am imi fac datoria si am sa scriu negru pe alb: da, asa e, ma intorc in tara. Definitiv! Vin si nu mai plec. Cum sa plec, daca dragostea mea este acolo, in tara? Se intampla, asadar, asa cum v-am spus inca de la inceput: am umblat dupa fericire peste mari si tari, si cand colo fericirea era langa mine...

 

Din aceeasi categorie:

Ludovic m-a terorizat până n-am mai suportat...

Ludovic m-a terorizat până n-am mai suportat...

Dragi cititori, am ajuns la limita rabdarii, sunt in pragul disperarii, nu mai suport. Scriindu-va, pe de o parte sper ca in felul acesta am sa mai el...

Citeşte mai mult...

O proastă penală m-a divorţat de o nevastă ideală

O proastă penală m-a divorţat de o nevastă ideală

Toate erau bune si frumoase in viata mea, pana in urma cu circa jumatate de an. Eram casatorit cu o femeie serioasa, de casa, devotata si care avea un...

Citeşte mai mult...

I-am promis că am s-o fac, şi-acum nu ştiu cum să scap...

I-am promis că am s-o fac, şi-acum nu ştiu cum să scap...

Trec prin ceea mai delicata si totodata cea mai ciudata perioada a vietii mele. Sunt un om serios, familist convins si sot devotat, am o sotie minunat...

Citeşte mai mult...

Boss a vrut, boss a cerut, eu n-am făcut decât să execut...

Boss a vrut, boss a cerut, eu n-am făcut decât să execut...

Intamplarea de mai jos este una extrem de ciudata, in opinia mea, si ea arata de cate sacrificii sunt in stare unii oameni in numele dragostei. Pentru...

Citeşte mai mult...

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Am alergat după fericire peste mări și țări, și ea era aici, lângă mine