gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sun21102018

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Un copil, niciun copil, doi copii...

Evaluare: / 0
1

Numele meu este Ileana, am 40 ani si sunt din Bucuresti. Sunt casatorita cu Mihai, in varsta de 45 de ani, cu care am un baiat de zece ani, pe nume Cristi. Sau cel putin asa am crezut pana in urma cu cateva luni. Acum, cand am descoperit adevarul despre Cristi si Marian, baietelul vecinei noastre si prietenul lui de joaca, si el tot in varsta de 10 ani, nu mai sunt atat de sigura ca afirmatia de mai inainte este adevarata. Sau, daca este, atunci este intr-un alt sens decat a fost pana acum. Adica Cristi este si nu este baiatul nostru: este, fiindca l-am crescut din primele zile de viata si pana in prezent, dar nu este, deoarece nu este copilul nostru biologic. Cu Marian, insa, lucrurile stau exact invers: despre el nu putem spune ca este fiul nostru, cata vreme nu am stiu ca exista pana de curand, daramite sa ne mai fi ocupat de cresterea si educatia sa; dar in schimb putem spune ca este baietelul nostru, deoarece noi suntem parintii sai biologici... O situatie care pare destul de complicata la prima vedere, pentru care vina o poarta o singura persoana, o femeie inconstienta de la maternitatea unde s-au nascut cei doi copii. Dupa ce va voi dezvalui mai mult amanunte ale acestei ciudate povesti, va veti convinge insa ca nu e chiar asa, ci ca lucrurile, care par destul de incalcite, sunt, in fond si la urma urmei, destul de simple.

Totul incepe in urma cu 20 de ani, atunci cand m-am casatorit cu Mihai Fistic. Aveam, la vremea respectiva, 20 de ani, iar el avea 25. Eram tineri si multa lume ne sfatuia sa nu ne grabim cu casatoria, sa mai lasam sa treaca un timp, sa ne cunoastem mai bine inainte sa facem acest pas extrem de important. Asta intrucat din ziua in care ne-am intalnit si pana in cea in care am programat cununia nu au trecut mai mult de trei luni. Dar noi nu i-am ascultat, ne-am incapatanat sa facem dupa capul nostru. Si ani la rand am multumit Cerului pentru ca ne-a dat intelepciunea si puterea de a merge inainte cu pregatirile de nunta. Asta pana au inceput sa apara problemele, adica pana in urma cu circa trei ani. Atunci, eu si Mihai am fost la un pas de divort, iar faptul ca acum ne aflam in continuare unul alaturi de celalalt si ne iubim la fel ca la inceput nu este altceva decat o minune dumnezeiasca.

Eu si sotul meu aveam servicii cu program neregulat: Mihai era taximetrist, iar eu asistenta medicala. De aceea, nu de putine ori am avut discutii vizavi de faptul ca ne intalnim destul de rar in caminul conjugal si ca viata noastra de familie lasa de dorit. Totusi, dupa venirea pe lume a lui Cristian, fiul nostru, lucrurile aveau sa se schimbe radical. Aceasta fiindca eu am renuntat la activitatea profesionala si m-am dedicat trup si suflet educarii si cresterii scumpului nostru odor. Asa s-a facut ca, fiind casnica, eram tot timpul acasa si ma intalneam cu Mihai ori de cate ori iesea el din tura. Lucrul acesta a marit gradul de apropiere si comunicare dintre noi, aducand cu sine intelegerea si concordia in casnicie. Am avut parte de ani frumosi, plini de realizari si impliniri, strangand impreuna amintiri din cele mai placute. Dintre toate, insa, de departe cele mai frumoase raman cele avandu-l in prim plan pe fiul nostru. De cand s-a nascut, el a fost intotdeauna bucuria noastra, sensul nostru de a trai si liantul in momentele de criza. Dar, de la o vreme incolo, acest liant nu a mai fost suficient pentru a ne ajuta sa pe mine si Mihai sa ne strangem laolalta si sa depasim greutatile. Asa am ajuns in pragul divortului.

Ce s-a intamplat? In urma cu circa trei ani, pe cand Cristi implinise sapte ani, Mihai a venit cu propunerea sa mai facem un copil. I se pusese lui pata sa mai  facem un copil. Ei fusesera doi copii la parinti, frate si sora, avusesera parte de o copilarie minunata, iar acum, la maturitate, el si Irina, cum se numeste sora lui Mihai, se viziteaza in mod regulat si se ajuta ori de cate ori vreunul dintre ei are nevoie. De fapt, Irina a avut o influenta importanta in hotararea lui de a concepe un al doilea copil. Numai ca niciunul dintre ei nu m-a intrebat si pe mine ce parere am de asta. Fiindca atunci ar fi aflat ca parerea mea diferea de a lor. In primul rand, nu ei s-au chinuit sa il creasca pe Cristian, un copil foarte bun si cuminte, dar in acelasi timp foarte bolnavicios din fire, cu o imunitate destul de scazuta, si care in consecinta a avut intotdeauna nevoie de ingrijire si de atentie speciala. Nu de putine ori am fost internata cu el prin spitale, dupa ce laringita, enterocolita, artrita, scarlatina sau alte boli specifice copilariei i-au pus viata in pericol. Si atunci, cine a trebuit sa se sacrifice si sa indure nopti de chin si plans? Eu, bineinteles. Nici Mihai, nici Irina, nici altcineva. Ei bine, toate acestea plus altele au ajuns sa ma extenueze, presiunea psihica si oboseala fizica devenind insuportabile, asa incat am fost la un pas sa clachez. Pana la urma, insa, am reusit sa-mi revin, sa ma ridic si sa merg mai departe, ceea ce nu inseamna totusi ca as mai fi putut face la inca o solicitare de acest fel. Dimpotriva, daca as fi luat-o de la capat cu cresterea unui alt copil, cred ca as fi sfarsit ori la balamuc, ori la cimitir. Drept pentru care am refuzat propunerea lui Mihai, mai ales ca  -si aici ajung la al doilea motiv al refuzului meu - nici situatia materiala nu era una care sa ne permita un asemenea risc.

Deci, una peste alta, cand Mihai a spus "Da", eu am spuns "Nu". Si de aici au aparut problemele. S-a suparat foarte tare, iar comportamentul sau s-a schimbat de la o zi la alta, devenind din ce in ce mai greu tolerabil. A inceput sa intarzie si chiar sa lipseasca zile in sir de acasa, iar cand venea, de cele mai multe ori era baut. Ba uneori mai venea si mirosind a parfumuri dulcege, de unde am dedus ca fusese la femei. Iar cand am incercat sa ii atrag atentia si sa il aduc pe calea cea buna, a devenit irascibil si violent, uneori mergand pana acolo incat ma jignea de fata cu copilul. Era prea mult pentru mine. Oricat as fi vrut, de dragul baiatului, daca nu de al lui, sa nu ma despart de Mihai, nu se mai putea. Drept pentru care m-am hotarat sa intentez divort. Cand am sa va povestesc unde avea sa ma conduca acest lucru nu va veni sa credeti...

I-am comunicat sotului decizia mea, iar el a inceput sa vocifereze, sa ma ameninte si sa spuna ca nu accepta separarea. De parca ar fi fost dupa el... Asa ca am insistat, spunandu-i ca nu mai exista cale de impacare, ca vreau sa scap de o pacoste ca el cat mai curand. Si i-am aruncat in fata toate neplacerile si durerile pe care mi le provocase in ultima perioada. Atunci, lucrurile au luat o intorsatura neasteptata. In loc sa manifeste regrete si sa accepte cu demnitate acuzatiile mele, el a contraatacat. Mai exact, a inceput sa ma acuze pe mine ca as fi o femeie de moravuri usoare, puturoasa si nespalata, totul culminand cu acuzatia infama cum ca as fi conceput copilul cu altcineva (!), acuzatie bazata pe simplul fapt ca Cristi nu seamana deloc cu el. Va vine sa credeti? De parca atunci l-ar fi vazut prima oara, de parca sapte ani nu ar fi locuit cu baiatul in casa si nu ar fi observat ca nu semana cu el... Doamne fereste! Si asta n-ar fi nimic. Nervos la culme, mi-a strigat ca pot sa bag cate divorturi vreau, el nu va plati pensie alimentara pentru copilul altuia. Totul a culminat cu decizia lui de a cere testul ADN pentru stabilirea paternitatii copilului.

Eu, ce era sa fac? A trebuit sa ma supun dorintei "nebunului" si sa duc copilul la testul ADN. Cand au iesit rezultatele, am inlemnit: Mihai avea dreptate, copilul nu era al lui! Nu puteam sa cred! Am inceput sa plang in hohote si sa ma jur pe tot ce aveam mai sfant, inclusiv pe viata copilului, ca nu am calcat niciodata stramb. Ceea ce era perfect adevarat, chiar nu-mi inselasem niciodata sotul. Si atunci? Atunci cum era posibil sa nu fie copilul sau? Raspunsul era mult mai simplu decat credeam atunci: copilul nu era al lui Mihai, fiindca nu era nici al meu! Intr-adevar, grupa sanguina a baiatului era identica cu a mea, dar, dupa ce am efectuat si eu testul ADN, a reiesit ca era exclus ca eu sa fiu mama acelui copil! Nu puteam sa cred. Atat eu, cat si Mihai, am ramas paf! Cum era posibil una ca asta? Si ce era de facut? Daca Cristi nu era copilul nostru, atunci al cui era? Si care era copilul nostru? Si, mai ales, unde era el? O multime de intrebari, care de care mai dureroasa, isi faceau loc in mintile noastre, fara a reusi sa le gasim raspuns. Abia dupa ce ne-am linistit, am reusit sa ne adunam si sa judecam lucrurile la rece.

Daca copilul nu era al nostru, atunci singurul loc unde ar fi putut fi schimbat cu altul era la maternitate. Asta fiindca dupa ce l-am adus acasa nu l-am scapat nicio clipa din ochi. Deci ne-a fost clar ca acolo si numai acolo se putuse intampla inlocuirea. Asa ca am mers la maternitate si, dupa tot felul de memorii si interventii la forurile suprioare, am reusit sa deschidem arhiva cu documente. Am aflat astfel ca in ziua in care s-a nascut Cristi, la o ora apropiata de a lui se mai nascuse un singur copil, anume un baietel pe nume Marian, care fusese gazduit, pana la iesirea lui si-a mamei sale din spital, chiar in aceeasi camera cu Cristi al nostru. Deci numai cu acest baiat s-ar fi putut incurca sau schimba copilul nostru; restul nu intrau in calcul Asa ca am luat datele de contact ale parintilor baiatului si ne-am dus la ei acasa. Nu va puteti da seama ce emotii aveam atat eu, cat si Mihai - care de cand aflase terifianta situatie in care eram pusi devenise din nou bun si intelegator ca pe vremuri -  atunci cand ne indreptam spre casa familiei Parvan, cum se numeau parintii lui Marian. Dar asta nu-i nimic. Sa ne fi vazut atunci cand ne-am aflat fata in fata cu baiatul lor. Am crezut ca nu-i adevarat: pur si simplu, baiatul era picatura rupta din Mihai, atat de bine semana cu el! Iar Cristi al nostru, la randul sau, semana de minune cu mama lui reala.

Am discutat cu Parvanii si le-am explicat ce ne-a adus la usa lor. Bineinteles, au ramas si ei la fel de uimiti ca noi, dar nu au contestat dreptul nostru de a ne convinge daca Marian era sau nu copilul nostru. Mai ales ca si Cristi ar fi urmat sa fie copilul lor, in cazul in care analizele o demonstrau. Si... au demonstrat-o! Intr-adevar, ADN-ul lui Marian era identic cu al meu si al lui Mihai, iar al lui Cristi era identic cu al lor. Concluzia era clara: copiii se schimbasera la maternitate. Cum, de catre cine, in ce conditii, nu mai aveam cum sa aflam dupa mai bine de zece ani de atunci. Probabil era vorba de o sora iresponsabila... Insa un lucru era cert: zece ani crescusem baiatul familiei Parvan, in vreme ce aceasta crescuse baiatul nostru! Acum, ca descoperisem cu totii adevarul, ce era de facut? Il iubeam pe Cristi ca pe lumina ochilor, era insasi viata noastra, asa cum Marian era viata celorlalti. Dar, incepand din acea zi, era si invers, si noi aveam sa il iubim pe copilul lor, si ei aveau sa il iubeasca pe al nostru. Nu se putea altfel. Si totusi, trebuia sa facem ceva... Asa ca am avut o discutie in patru si am hotarat ca, pentru binele copiilor, cel mai bine ar fi ca ei sa nu stie adevarul. Daca li l-am spune, n-am face decat sa le dam vietile peste cap. Deci sa continuam sa pretindem ca noi suntem parintii lui Cristi, iar ei ai lui Marian. Asta pe de o parte. Pe de alta, nici sa stam departe de copiii nostri adevarati, biologici, nu se putea. Si atunci?

Atunci, concluzia a venit din nou de la sine. Ne-am mutat impreuna, atat noi, cat si Parvanii, intr-o casa cu doua etaje si am devenit prieteni de familie, fapt care ne ofera noua, ca parinti, posibilitatea de a ne vedea crescand ambii copii, iar copiilor sansa de a creste laolalta. Mai mult chiar, toata aceasta incredibila poveste ne-a apropiat din nou pe mine si Mihai, care a redevenit omul bun pe care il stiam. Familia mea, greu incercata, este acum una mare, frumoasa si asa fericita cum nu cred sa existe multe pe lume...

 

ADAUGA COMENTARIU

Din aceeasi categorie:

Iubire într-un picior

Iubire într-un picior

Sunt Alexandru B, din Bucuresti, si am 35 de ani. Sunt un tip aratos si indraznet, dupa care femeile se dadeau in vant, mai ales cand eram echipat in ...

Citeşte mai mult...

Din brațele iubitului am ajuns în poală la taică-sau...

Din brațele iubitului am ajuns în poală la taică-sau...

Toata viata m-am considerat o persoana cu ghinion in dragoste. Poate si din cauza faptului ca am fost inzestrata de natura cu un fizic atragator si cu...

Citeşte mai mult...

Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...

Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...

Povestea de mai jos este povestea vietii mele, asa cum a fost ea, cu bune si rele, cu momente fericite, dar si cu perioade negre. Ce vreau sa sublinie...

Citeşte mai mult...

Mi-au murit patru bărbaţi şi nici celui de-al cincilea nu-i e prea bine...

Mi-au murit patru bărbaţi şi nici celui de-al cincilea nu-i e prea bine...

Prima oara mi-am dat seama de asta pe la 19 ani. Eram o fata frumoasa, bucalata, cu parul saten si lung atarnandu-mi pana la mijloc. Aveam ochii mari,...

Citeşte mai mult...

Comentarii 

 
0 #1 Virgil 16-12-2013 11:43
Totul e bine cand se termina cu bine. Dar, oare chiar s-a terminat?
 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Un copil, niciun copil, doi copii...