gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Mon18012021

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Din cauza hidoseniei mele, niciun barbat nu a vrut sa ma atinga acolo

Evaluare: / 1
1

Sunt o femeie nefericita si asa am fost mereu. Viata mea a fost un sir de dezamagiri. Nu stiu daca sunt sau nu blestemata, dar am suferit de mica, si inca mai sufar. Iar toate astea - numai si numai din pricina faptului ca m-am nascut cu un chip urat. Imi amintesc si azi ca, inca din vremea cand eram numai o copila, parintii mei susoteau atunci cand credeau ca eu dorm si nu ii aud:

- Ce ne facem cu fata asta, Marine? E tare urata, si pe masura ce creste parca se face si mai urata!

- Ai dreptate, Constanta, asa e. Biata de ea, tare mult va avea de patimit daca ramane asa urata! Nu se va uita nimeni la ea!

Daca ar fi stiut mama si tata cata dreptate aveau! Amandoi erau foarte ingrijorati pentru mine si nu isi puteau explica nicicum faptul ca am iesit asa urata, cand ei erau niste oameni foarte normali. Dar totodata erau constienti ca nu imi va fi deloc usor in viata cu uratenia mea...

Acum, nu vreau sa par cinica, caci nu mi-e felul. Si nu sunt nici suparata pe mine sau pe parintii mei. Daca ma exprim despre mine ca despre o fiinta urata nu o fac deloc in semn de revolta, ci doar sunt lucida si obiectiva. Vreau sa fie clar exact cum au decurs lucrurile si cum stau in prezent. Iar pentru asta e nevoie de sinceritate deplina, nemiloasa. Nu e loc de menajamente.

In scoala generala am avut parte de prima mare dezamagire. Eram la varsta la care mijeste sexualitatea si, evident, observasem cum baietii incepeau sa curteze fetele cu tot mai mare inversunare. Doar pe mine nu ma curta nimeni... Nu spun ca mi-as fi dorit vreo relatie serioasa, caci in fond atunci eram inca o pustoaica. Insa in acelasi timp trebuie sa admit ca mi-ar fi placut sa ma tachineze si pe mine cineva, sa faca aluzii frivole sau sa ma atinga cu cotul pe sani, aparent neintentionat, asa cum li se intampla altor colege. Dar, repet, nimic din toate astea nu aveau legatura cu mine.

Am terminat scoala si, la 15 ani, am inceput liceul. Aici, brusc, totul era altfel. Adolescentii deja discutau pe sleau despre iubire si sex, multi dintre ei laudandu-se cu un palmares erotic de invidiat. Pe de o parte, ma dezgusta elanul lor spre placerile trupesti la o varsta totusi frageda. Pe de alta insa, pornirile salbatice nu imi mai erau complet straine. Mai pe romaneste, simteam, la randul meu, dorinta de a iubi si a fi iubita. Iar faptul ca, indiferent cat de frumos si incitant m-as fi imbracat niciun coleg nu se arata interesat de mine, ma macina tot mai tare. Ba mai mult chiar, spre disperarea mea, in ultimul an de liceu baietii au inceput sa ma jigneasca si sa faca misto de mine, poreclindu-ma "Betty cea urata":

- Betty, azi arati nemaipomenit!

- Betty, esti superba! Imi dai un sarut?

- Betty, ce bucatica faina te-ai facut!

...Si uite asa a trecut si liceul, iar eu nu am avut nici macar un prieten. Nu stiam macar ce este acela un sarut!

Am intrat la facultate din prima, insa asta nu m-a bucurat prea tare. Stiam ca sunt pregatita si voi lua examenul la ASE fara probleme, asa ca singurele emotii pe care le aveam erau cele legate de modul in care ma vor intampina noii colegi. Pentru ca ramasesem cu un gust tare amar la sfarsitul liceului...
Din pacate pentru mine, lucrurile s-au repetat. La scurt timp de la inceperea cursurilor s-au format gasti si bisericute, insa nu stiu cum s-a facut, dar eu nu faceam parte din niciuna. Spre deosebire de liceu insa, macar de data asta m-am apropiat de cateva fete, pe care, in disperare de cauza, le numeam prietene. Dar adevarul este ca era mult spus. Faptul ca stateam de vorba in pauzele dintre ore sau faceam schimb de cursuri nu insemna ca suntem prietene. Pentru ca la atat se rezuma "prietenia noastra". In rest, eu nu ieseam cu ele niciodata; de la facultate mergeam mereu singura direct acasa...

In disperare de cauza, am discutat cu parintii mei. Deschis, ca de la om la om, fara sa ne ascundem dupa maneca. Le-am simtit atunci, inca o data, durerea in timp ce ma priveau. Neputinta deopotriva. Singurul sfat pe care mi l-au dat ei a fost sa incerc sa imi descopar frumusetea din interiorul meu, caci - spuneau ei - aceasta este cea mai importanta.

- Amalia, frumusetea trupeasca trece, in timp ce aceea a sufletului ramane vesnic! Vei vedea ca va aparea si omul care va descoperi aceasta comoara a ta!
Multumesc! Asta stiam si eu! Stiam ce suflet minunat am, insa asta nu ma ajuta sa scap de singuratate. Cu fiecare zi ma simteam tot mai complexata. Atat de complexata incat de multe ori nici macar nu mai indrazneam sa ridic privirea din caiete in timpul cursurilor. Scriam intruna fara sa privesc in jur. Speram ca in felul asta sa trec neobservata si prin urmare sa nu mai fiu nevoita sa citesc mila in ochii celor ce ma priveau... Si multumesc lui Dumnezeu pentru ca in timpul facultatii am scapat fara sa capat o alta porecla gen "Betty".

Aveam 23 de ani cand am terminat ASE-ul. Niciodata nu iesisem cu un baiat, niciodata nu ma curtase nimeni. Simteam ca innebunesc de durere si de ciuda! Iar faptul ca in urmatorii doi ani am fost respinsa la interviurile pentru angajare numai din cauza faptului ca nu eram o prezenta agreabila, m-a adus in pragul depresiei. Nu sunt nebuna! Am simtit, nu doar o data, ca nu am fost angajata doar fiindca aveam un chip urat. Iar confirmarea a venit atunci cand un manager mai prietenos mi-a spus cat se poate de deschis:

- Amalia, fara resentimente! Esti mai mult decat calificata pentru postul pe care vrei sa te angajezi, insa din pacate nu corespunzi standardelor estetice ale firmei...

De abia dupa doi ani am reusit sa ma angajez, si tot acolo lucrez si in prezent. Este un trust de presa cu multi angajati, probabil peste o mie, iar eu lucrez in acelasi loc cu aproape cincizeci de colegi. O sala imensa, in care mereu m-am simtit stinghera, poate si din cauza faptului ca majoritatea celor de acolo sunt tineri, plini de viata si arata foarte normal. Nu cred ca mai e cineva atat de urat ca mine.

Acum, desigur ca, la cati baieti si fete, barbati si femei lucreaza in acelasi loc cu mine, nu se poate sa nu se nasca si combinatii. Ba chiar mi se pare ca in acest trust flirtul este la ordinea zilei. Si, de altfel, au fost cazuri de cupluri - astazi casatorite - care s-au format la serviciu. Insa nu a fost si cazul meu. Pentru ca pe mine nu m-a invitat niciodata, nimeni, la nicio intalnire. Niciun coleg nu a flirtat macar o singura data cu mine. Oare va dati seama cum ma simteam? La 30 de ani, nu numai ca eram singura si virgina... dar nu fusesem macar o data la o intalnire cu un baiat sau barbat. Si atunci, constienta de iminenta depresiei ce ma pastea, am facut un mare efort si am reusit sa ingros obrazul. Mai exact, am inceput sa merg, dupa serviciu, la bere cu grupurile de colegi si colege care se formau ad-hoc.

Mie, uneia, nu prea mi-a placut niciodata berea, dar auzisem ca, dupa ce beau, barbatii au perceptia deformata si sunt mult mai interesati de femei. Stiu ca poate parea patetic, dar trebuie sa recunosc ca, in disperare de cauza, am ajuns sa mizez pe faptul ca alcoolul ii va face pe barbatii din jurul meu sa ma vada mai frumoasa decat sunt. Sau, macar, sa nu ma mai vada atat de urata. Insa nici aceasta idee nu avea sa dea roade, ba dimpotriva, mai rau mi-a fost dupa aceea. Pentru ca ori barbatii nu beau suficient, ori eu eram dincolo de orice sandard de uratenie, dar cert este ca nimeni nu "s-a dat" niciodata la mine, nimeni nu mi-a transmis vreun semnal din care sa inteleg ca ar fi interesat de mine. Parca eram invizibila!

In urma cu doi ani, destinul mi-a predat o noua lectie a umilintei. Cum eram gata-gata sa o iau razna din cauza singuratatii, am facut ceea ce nu credeam ca voi face vreodata: mi-am deschis conturi pe site-uri de socializare! Dar, fiindca nu vroiam insa sa sperii potentialii  pretendenti, am postat o fotografie mica, in care mi se distingea silueta frumoasa - pentru ca am fost mereu subtirica si placuta la trup - dar nu si trasaturile fetei. Iar smecheria a dat roade! Am fost abordata de zeci sau poate chiar sute de indivizi de toate genurile. Cum intram pe site, cum eram asaltata de barbati! Nu mai trebuia decat sa ii filtrez bine si apoi sa ii aleg pe cei cu care urma sa ma vad. Ceea ce am si facut de altfel.

Toata "aventura" pe Net a durat cateva luni, timp in care am avut sase intalniri "oarbe". Cei alesi pe spranceana aveau sa se dovedeasca, pe viu, mult mai putin interesanti si atragatori decat parea din discutiile pe site, dar nu asta a fost problema. Nu, problema a fost, de fiecare data, aceeasi: chipul meu urat. Pentru ca oamenii au venit, au stat cu mine la o cafea, au facut conversatie, dar atat si nimic mai mult. Niciunul nu a dorit sa se vada cu mine a doua oara, in schimb pe chipul fiecaruia din ei am citit, la despartire, mila. Ba mai mult, ultimul cu care m-am vazut - si care venise usor cherchelit la intalnire, justificandu-se prin faptul ca era timid si a baut ceva tare ca sa aiba curaj - n-a putut sa se abtina si, dupa ce s-a uitat lung la mine, mi-a aruncat cu un amestec de mila si sila, inainte sa plece:

- E vai de tine, femeie! O sa ramai nemaritata...

Aceasta a fost si ultima intalnire cu barbati racolati de pe Internet; de atunci am  renuntat sa o mai fac. In schimb, am inceput sa merg tot mai des la biserica, la slujbe, si chiar mi-am gasit un preot duhovnic, in speta parintele Molina. Acesta, un om bland si intelept, mi-a vorbit cat se poate de frumos, amintindu-mi de spusele parintilor mei:

- Amalia, noi toti suntem creatia lui Dumnezeu, El ne-a facut dupa chipul si asemanarea sa. Nu trebuie sa privesti la figura omului pentru a-l descoperi, ci direct in sufletul sau...

Si parintele Molina nu uita sa incheie, de fiecare data, cam in acelasi mod in care incheiasera si parintii mei sfaturile lor cu ani in urma:
- Nu iti pierde credinta si speranta, Amalia! Roaga-te zilnic, si omul care iti este sortit, care va descoperi sufletul tau minunat, iti va iesi in cale!
De atunci a mai trecut un an. Nu mi-am pierdut nici credinta, nici speranta. Am devenit insa mai calma, mai linistita, mai impacata cu destinul. Iar problemele hormonale - de care nu v-am pomenit, dar care, evident, existau de cativa ani buni - aproape ca nu le-am mai luat in seama. Nu am mai mers la bere cu colegii, nu m-am mai vazut cu straini de pe net, nu am mai fortat in niciun fel lucrurile. Doar m-am rugat intruna, zi si noapte, pana mi-am simtit credinta crescand. Iar atunci cand nu m-am mai indoit nicio clipa ca barbatul sortit mie va aparea, chiar a aparut!

In urma cu cateva luni l-am cunoscut, absolut din intamplare, pe Ciprian. Pur si simplu, din neatentie, ne-am ciocnit pe strada. El scapase ochelarii, iar cand s-a ridicat, dupa ce s-a aplecat sa ii ridice, s-a intors brusc si a intrat in mine, daramandu-ma. Si-a cerut scuze, m-a ajutat sa ma salt de jos, apoi ne-am privit direct in ochi pret de numai cateva clipe. Si atunci am simtit, atunci am stiut: el imi era omul sortit!

Ce a urmat este cat se poate de banal. Sub pretextul ca paream ravasita dupa cazatura, omul m-a invitat la o cafea, ca sa imi revin. In fapt insa - avea sa imi marturiseasca ulterior -, atunci cand ne privisem simtise exact ceea ce am simtit si eu. Anume ca suntem sortiti unul altuia. Si nu a putut sa ma lase sa trec mai departe si sa imi vad de drumul meu singura...

Azi sunt o femeie fericita! Ciprian nu este un barbat frumos, cum nici eu nu sunt deloc frumoasa. Insa fiecare din noi a avut inspiratia de a privi dincolo de chipul celuilalt, direct in suflet. Si acolo a descoperit adevarata frumusete, adevarata comoara de nepretuit. Pentru ca, asa cum imi spune mereu parintele Molina, "ambalajul trupesc este efemer, doar continutul sufletesc ramane vesnic".

M-am maritat cu Ciprian fara sa facem nunta. Nu ne-am dorit niciunul. Ne-a fost suficient ca ne-am gasit si ca ne avem unul pe altul. In ochii nostri, impreuna suntem azi cel mai frumos cuplu de pe Pamant si, ce e mai important, fiindca frumusetea sufleteasca nu este perisabila, vom ramane asa

ADAUGA COMENTARIU

Din aceeasi categorie:

Prima iubire a fost şi ultima, dar nu singura

Prima iubire a fost şi ultima, dar nu singura

Numele meu este Stefania si am 40 de ani. Pe sotul meu, cu care sunt maritata de 10 ani, il cheama Lazar, iar pe cel pe care il iubesc si alaturi de c...

Citeşte mai mult...

Sunt un urs bogat, retras pentru totdeauna în bârlogul meu călduros

Sunt un urs bogat, retras pentru totdeauna în bârlogul meu călduros

De cand ma stiu am fost un om singuratic. Nu mi-a placut sa ies cu colegii de liceu sau facultate prin baruri si cluburi, iar mai apoi am evitat sa an...

Citeşte mai mult...

Mi-a trecut viața în timp ce mă uitam la televizor

Mi-a trecut viața în timp ce mă uitam la televizor

Sunt Aneta Rosu, din Pascani, am 38 de ani si sunt necasatorita. Ba, mai mult chiar, sunt inca domnisoara, aceasta insemnand nu numai ca sunt o femeie...

Citeşte mai mult...

Iubita mea mamă m-a ajutat să scap de virginitate

Iubita mea mamă m-a ajutat să scap de virginitate

M-am decis sa va scriu povestea mea intrucat acum, cand am devenit o femeie normala, privind in urma, aproape ca nu imi vine sa cred ce prin ce am tre...

Citeşte mai mult...

Drumul spre fericire Din cauza hidoseniei mele, niciun barbat nu a vrut sa ma atinga acolo