gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sat17082019

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Sunt prea bătrân pentru soţia mea, bolnavă de gerontofobie...

Evaluare: / 1
1

Traiesc un cosmar. Un cosmar care a inceput in urma cu cativa ani si din care, din pacate, nu ma voi putea trezi niciodata. Pentru ca afectiunea de care sufera sotia mea, gerontofobia, nu prea are leac. Practic, de cand ea a fost diagnosticata cu teama si repulsie fata de batrani, eu am intrat intr-o mare panica. Pentru ca, desi ne iubim foarte mult, eu si Irina, care imi este sotie si totodata cel mai bun prieten de aproape 20 de ani, suntem condamnati la despartire. Dupa ce la inceput simptomele au fost mai blande si ea a simtit ca nu mai suporta varstnicii in preajma sa, treptat a ajuns sa ii deteste, sa ii urasca si chiar sa se teama de ei.

Cea mai mare neplacere, pentru moment, consta in faptul ca Irina nu mai poate convietui nici macar cu parintii sai. Acestia, septuagenari foarte sufletisti si cumsecade, si-au iubit fiica enorm si au ajutat-o toata viata cum au putut.

Iar acum, de fiecare data cand ii vede, parca turbeaza. Daca pana in urma cu cativa ani ii vizitam cel putin o data- de doua ori pe saptamana (mai ales ca locuiesc la doua blocuri distanta de noi), in prezent nu prea mai trecem pe la ei, si nici ei nu mai vin pe la noi decat rar. Degeaba incerc sa ii explic Irinei ca sunt parintii sai, niste oameni minunati, care nu sunt periculosi deloc; ea se incapataneaza sa ii vada urati si sa se teama de ei:

- Gelu, nu ii vezi cum arata? Parca sunt niste monstri! Astia nu sunt parintii mei. Nu vreau sa ii mai vad!

In viata de zi cu zi, Irina nu are probleme prea mari. Adica, pe strada si in autobuz sta departe de oamenii in varsta, care o sperie chiar si de la distanta. Acasa sunt numai eu, si inca nu sunt atat de inaintat in varsta incat sa fiu chiar o sperietoare pentru Irina. Numai la serviciu - ea lucreaza ca referent personal - sunt cazuri, destul de rare, in care sotia mea are momente mai delicate, atunci cand este obligata sa interactioneze cu vreun coleg de birou mai batran. Dar, din fericire, cum colectivul din care face parte de multi ani a inteles ca Irina nu are nimic personal cu nimeni, ci doar este o bolnava vrednica de mila, ea a fost mutata in biroul cel mai retras, de unde rareori iese, si atunci numai pentru a merge la toaleta sau la bucataria firmei. Astfel, nu prea intra in contact cu colegii aflati in prag de pensionare, care pentru ea reprezinta un real pericol.

Asadar, colegii de munca o ajuta pe Irina sa duca o viata normala, incercand sa nu o marginalizeze. Cu toate astea, nu doar o singura data s-a intamplat totusi ca cineva avansat in varsta sa apara din senin in fata Irinei. Iar reactia ei in astfel de cazuri este una fireasca pentru persoanele care sufera de o asemenea fobie: are un puternic atac de panica si se lasa dominata de o spaima pe care nu o poate controla. Deunazi, o femeie venise ca sa obtina niste hartoage necesare pentru dosarul de pensionare, iar cand Irina a saltat capul si a dat cu ochii de batrana s-a speriat atat de tare incat a facut o criza incheiata cu un mic circ:

- Ptiu, drace! Pleaca de aici, vrajitoareo! De unde ai aparut si tu? Fugi si lasa-ma in pace!

Desigur ca incidentul s-a incheiat rapid prin interventia colegilor mai tineri, care au explicat femeii in cauza ca Irina sufera de o boala, si ca nu are ceva personal cu ea. Insa din pacate episoade ca acesta au inceput sa fie tot mai frecvente. Asa ca in urma cu putin timp am dus-o pe scumpa mea sotie, de care ma leaga cele mai frumoase momente din viata me, la unul din cei mai buni - si totodata cei mai scumpi... - psihiatri, doctorul Mateut. Acesta a examinat-o cu atentie pe Irina si in final a spus ceva in genul:

- Mda, nu se preface! Femeia acesta chiar are gerontofobie! Este o pacienta in toata regula!

...De parca s-ar fi indoit cineva ca sotia mea ar fi o prefacuta! Fara sa mai spun ca, mie unul, “pacienta” nu mi se parea deloc “in regula”.... Mi-am amintit insa faptul ca psihiatrii sunt un pic mai ciudati si am ascultat cu rabdare concluziile doctorului:

- In cazuri ca acesta, e nevoie de psihoterapie si de multa vointa din partea pacientei. Mai exista, desigur, ca variante alternative de tratament, si yoga, acupunctura, hipnoza, care pot sa ajute. Insa cel mai important este ca doamna Irina sa inteleaga cu adevarat de unde vine frica ei de batrani si sa se confrunte cu acesta frica! Clar?

Evident ca era clar ceea ce spunea doctorul Mateut, insa totul era numai teorie. Caci practic, sotia mea nu a suportat niciodata acele, ci s-a ferit de injectii toata viata; cu yoga nu a cochetat vreodata, ba dimpotriva, a crezut mereu ca yoghinii sunt niste sectanti deghizati; iar cat priveste hipnoza, eu am fost cel care s-a opus aplicarii controversatului procedeu, si asta pentru ca personal am auzit de un caz in care cel tratat prin hipnoza regresiva nu a mai putut fi trezit la realitate si prin urmare a ramas in lumea lui de visare pentru totdeauna. Asa ca nu ramanea decat ca Irina, cu ajutorul lui Mateut, sa ajunga sa inteleaga de unde a izvorat frica sa si apoi sa o anuleze...

De la prima consultatie a psihiatrului au trecut cateva saptamani, timp in care am dus-o pe iubita mea sotie la alte cateva sedinte de psihoterapie. Dar, din pacate, rezultatele nu au inceput sa se arate, motiv pentru care i-am cerut socoteala lui Mateut:

- Ce se intampla, doctore?

El a ridicat simplu din umeri si a zis:

- Nimic. Ce sa se intample? Pacienta nu prea raspunde tratamentului. Nu pricepe, deocamdata, de unde se naste ura si teama fata de batrani. Asa ca vindecarea nu poate fi obtinuta fara o terapie de durata. Trebuie sa ne inarmam cu rabdare...

Asadar, cam asa sta situatia in clipa de fata. M-am inarmat cu rabdare, dar, daca e s-o spun p-a dreapta, sunt terifiat de gandul ca imbatranesc cu fiecare zi, si treptat Irina va ajunge sa ma urasca si pe mine. Parintii sotiei mele sunt foarte mahniti. S-au trezit ca acum, la batranete, fiica lor, de la care sperau sa primeasca un sprijin, in loc sa ii ajute, ii vede ca pe niste monstri si ii uraste. Singura lor speranta si-o pun in Dumnezeu. Merg in fiecare duminica la slujba, se roaga mult, bat metanii si dau acatiste. Dar cu toate astea, rugile lor inca nu au fost ascultate, caci la cea mai recenta intalnire cu Irina, numai ce i-au trecut pragul casei, ca aceasta s-a si speriat de ei si a tipat ca o nebuna:

- Aoleu! Iarasi ati venit, uratilor? Iesiti afara imediat! Nu ma atingeti, plecati acum, nu vreau sa va mai vad!

Am incercat sa ii consolez pe bietii oameni prin cateva vorbe de imbarbatare, insa tot au plecat ingroziti, negri de suparare. In ceea ce ma priveste pe mine, nu pot spune ca nu sunt la fel de ingrozit ca si ei. Am 43 de ani, ridurile imi sunt tot mai evidente, si stau si ma intreb ce imi rezerva viitorul. Cum in metoda psihoterapeutica a doctorului Mateut nu imi pun prea mari sperante, numai o minune ma poate salva, caci altfel, desi ii sunt alaturi, la bine si la rau, de 15 ani, sotia mea va incepe sa se teama de mine si sa ma perceapa ca pe un monstru.

V-am trimis intamplarea aceasta trista pentru ca, cine stie?, poate vreun cititor are vreo idee salvatoare. Sunt dispus sa incerc orice, caci timpul nu mai are rabdare cu parintii Irinei si nici cu mine. Sunt intr-o cursa contracronomentru, Daca vreau sa imbatranesc alaturi de fiinta iubita, trebuie ca ea sa se vindece de boala sa rara. Ori daca nu va reusi sa isi afle leacul, atunci va trebui ca eu sa gasesc miraculosul elixir al tineretii si sa nu inaintez in varsta. Un apropiat, al carui fiu – pe nume Manolo - este un apreciat artist make-up, mi-a propus, mai in gluma, mai in serios, ca solutie la problema mea, deghizarea. Altfel spus, ar ca, urma dupa o anumita varsta - sa zicem 55 de ani, sa trec zilnic pe la un machior care sa ma faca sa arat cu macar 20-30 de ani mai tanar decat sunt.

Daca pana atunci Irina nu se vindeca de gerontofobie, astfel incat sa nu ajunga sa se teama, sa ma urasca si sa-i fie sila de mine, nu am decat sa incerc sa merg pe mana lui Manolo. Desi, sincer sa fiu, in clipa asta mi se pare o mare tampenie, alta speranta nu am inca.

ADAUGA COMENTARIU

Din aceeasi categorie:

Abia după ce a luat-o altul, am ajuns s-o iubesc pe cea care mă iubea

Abia după ce a luat-o altul, am ajuns s-o iubesc pe cea care mă iubea

Eu sunt Stelu, si pana in urma cu putin timp eram convins ca Laura a fost si este iubirea vietii mele. Am fost impreuna peste 2 ani, timp in care am i...

Citeşte mai mult...

Fiul pe care l-am crezut un diavol s-a dovedit a fi un înger

Fiul pe care l-am crezut un diavol s-a dovedit a fi un înger

Poate nu v-as fi spus niciodata povestea mea, daca nu m-ar fi imboldit sotia mea, “coana preoteasa”, cum ii spun apropiatii. Ea a tinut mortis sa o fa...

Citeşte mai mult...

Mi-am şantajat cumnata cu SIDA şi-am obţinut păsărica...

Mi-am şantajat cumnata cu SIDA şi-am obţinut păsărica...

Oameni buni, viata este plina de surprize, dar, din pacate, nu toate sunt frumoase. Unele sunt de-a dreptul oribile... Oare va puteti da seama ce am s...

Citeşte mai mult...

Mi-am dat seama de valoarea Emei abia după ce am pierdut-o...

Mi-am dat seama de valoarea Emei abia după ce am pierdut-o...

Va povestesc, in cele ce urmeaza, despre dragostea cu nabadai dintre mine si Ema, iubita - si, mai apoi, sotia - mea, dragoste care dureaza de aproape...

Citeşte mai mult...

Comentarii 

 
0 #1 andreea 03-12-2014 14:04
Pai si ea nu va imbatrani ? Ce va face atunci ?
 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Sunt prea bătrân pentru soţia mea, bolnavă de gerontofobie...