gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Tue17072018

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...

Evaluare: / 1
1
Index
Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...
Pagina 2
Toate paginile

Povestea de mai jos este povestea vietii mele, asa cum a fost ea, cu bune si rele, cu momente fericite, dar si cu perioade negre. Ce vreau sa subliniez prin ea este faptul ca viata este atat de frumoasa pentru ca nu stim niciodata ce ne asteapta, ce urmeaza sa traim. Acum ai tot ce iti doresti si simti ca esti stapanul lumii, pentru ca apoi sa constati ca nu mai ai nimic si sa te simti ultimul om. Dupa care din nou esti sus, apoi iar ajungi jos, si asa mai departe... Astfel mi s-a intamplat mie si inca mi se intampla.

Primele amintiri le am de la varsta de 5 ani, cand mergeam la gradinita. Parintii mei erau foarte instariti, mama lucrand ca gestionar intr-o alimentara, iar tata fiind soferul personal al unui tip din Guvern, si asa se explica faptul ca aveam tot ce ne trebuia si nu duceam lipsa de nimic. In timp ce multa lume manca salam cu soia, noi ne infruptam din bunatati, iar in fiecare an mergeam in vacanta atat la mare, cat si la munte. Pe scurt, am avut o copilarie foarte fericita, fiind un copil rasfatat, caruia i se indeplineau toate dorintele.

- Mami, vreau bicicleta si masinuta de curse!

- Da, puiule, iti ia mamica tot ce doresti. Numai sa spui lui mami...

Perioada aceasta minunata avea sa se incheie, insa, foarte brusc, atunci cand tata a suferit un accident si a trebuit sa se pensioneze pe caz de boala. Cum cu putin timp inainte mama fusese retrogradata ca vanzatoare, dupa ce la un inventar i se gasise o imensa gaura in gestiune, veniturile familiei s-au diminuat drastic. Motiv pentru care am ajuns, pe vremea cand eram la scoala, sa duc o viata plina de austeritate si privatiuni, o viata urata, in care singurele asa-zise bucurii ramasesera serile in fata televizorului. Nici gand de vacante, de haine noi, jucarii sau de iesiri in parcul de distractii, caci, din pacate, parintii mei nu mi le mai puteau oferi ca in trecut. Si astfel au trecut cativa ani tristi, printre cei mai tristi din viata mea.

- Mami, iarasi imi pui sandvis cu parizer la pachet?

- Da, puiule, caci parizerul e bun si sanatos. Sa-l mananci tot, sa cresti mare si voinic!

Adevarul era ca parizerul nu prea era bun si sanatos, insa asta era ce isi permiteau parintiii mei sa imi cumpere pe atunci. Salariul de vanzatoare al mamei era foarte mic, iar pensia tatalui era si mai mica. Dar, din fericire, pe vremea cand am inceput liceul lucrurile aveau sa se schimbe in bine; roata s-a invartit din nou. Directorul general al unitatilor alimentare a fost inlocuit, iar cel i-a succedat avea o parere foarte buna despre mama, care a fost repusa in functia de gestionar al unuia din cele mai mari magazine. Ceea ce a echivalat nici mai mult, nici mai putin, cu avantaje uriase pentru intreaga mea familie si implicit cu revenirea la un nivel de trai foarte ridicat, cum putini oameni aveau in acele vremuri. Erau anii 80, de dinainte de revolutie, iar mama, prin prisma mancarii si bauturii pe care le furniza pe sest anumitor tipi influenti, isi facuse multe relatii sus-puse.

Ca sa va faceti o parere despre luxul in care traiam, e suficient sa mentionez ca la 18 ani, atunci cand am dorit sa merg in vacanta cu prietena mea, tot ce a facut mama a fost sa il sune pe Seful Politiei Capitalei. Acesta a luat legatura cu Seful Politiei Judetului Constanta, care, la randul sau, a dispus Sefului Politiei Costinesti sa imi aranjeze sederea la ,,Forum”, care pe atunci era singurul hotel din statiune si la care aveau acces numai oameni cu bani multi, influenti, securisti si asa mai departe. Va vine sa credeti ca un echipaj al Politiei orasului ne-a preluat, pe mine si pe prietena mea, din gara si ne-a dus cu masina la hotel, ba ne-a carat si bagajele pana la receptie? Ei bine, va dati seama, asadar, ca ma simteam - si chiar traiam - ca un printisor spre finalul anilor 80.

- Mama, vreau sa imi iau carnet de sofer, se poate?

- Da, Marian, sigur ca se poate. Tu pune-te pe invatat, caci de taxe si de inscriere ma ocup eu.

A venit apoi asa-zisa revolutie, regimul comunist al lui Ceausescu a picat, iar viata mea avea sa cunoasca o noua mare cotitura. Lantul magazinelor alimentare a fost privatizat, iar mama a trebuit sa se multumeasca cu pensia ce i-a fost oferita de noul director, ceea ce, pentru familie, a echivalat cu un dezastru. Practic, eu eram student la Politehnica in anul 3, iar singurele venituri ramasesera pensiile - ridicol de mici - ale parintilor, care abia ne ajungeau sa supravietuim de pe o luna pe alta. Multe frustrari am acumulat in acei ani, in care colegii instariti mergeau in vacante, in timp ce eu lucram verile ca ospatar pentru a castiga un ban in plus si a putea cumpara medicamente pentru tata, care suferea de multi ani de cancer.

- Mama, crezi ca avem suficienti bani pentru a-mi cumpara un sacou? Asta e ros...

- Nu, Marian, nu e momentul sa iei niciun sacou, caci abia avem bani de mancare si de retetele prescrise tatalui tau.



Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Aştept ca roata vieţii să se mai învârtă o dată...