gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sat04072020

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

La 45 de ani sunt o marionetă în mâinile lui mami şi lui tati...

Evaluare: / 2
1

Povestea existentei mele, pana la varsta de 45 de ani, este povestea unui om care a esuat in toate, si asta fiindca atunci cand a trebuit sa ia o decizie importanta pentru viitorul sau, s-a lasat influentat de parinti. Din pacate, asa e: in loc sa imi iau destinul in propriile maini si sa stabilesc eu insumi ce e mai bine si ce imi doresc in momentele de cumpana din viata mea, de fiecare data am ales calea usoara si comoda. Mai exact, am incredintat destinul meu parintilor, ei fiind cei care au decis, eu m-am rezumandu-ma la a le reprosez mai apoi consecintele nefaste ale hotararilor lor nefericite.

Inca de mic copil, mai exact de cand aveam numai 6 ani, i-am lasat pe mama si pe tata sa hotarasca ce e mai bine pentru mine, chiar daca uneori nu eram multumit de deciziile lor. De pilda, in vremea aceea practicam concomitent doua sporturi de performanta, fotbal si sah. Dupa amiaza, cand ieseam de la scoala, mergeam cu mama la fotbal, iar pe seara mergeam cu tata la sah. Atunci, la 6 ani, parintii au fost cei care au stabilit ca efortul depus e prea mare, si prin urmare trebuie sa ma limitez la un singur sport. Ba, mai mult, ei au fost cei care au si ales fotbalul. Nu stiu care ar fi fost destinul meu daca as fi continuat sa joc sah, dar stiu sigur ca eram foarte talentat, profesorul fiind uimit de mine inca de la acea varsta frageda.

Am continuat, asadar, sa practic fotbalul pana la 18 ani, varsta junioratului. Atunci, in ciuda dorintei mele de a imi continua cariera de sportiv, parintii au decis ca e mai bine sa renunt la fotbal si sa dau la Facultatea Politehnica, ceea ce am si am facut. Pentru ca, spuneau ei, un post de inginer, in acele vremuri ceausiste, constituia garantia unui trai bun si indestulat. Lucru care, ce-i drept, asa si era. Ne aflam in anul 1986, atunci cand o diploma de inginer valora mai mult decat greutatea sa in aur... De unde sa fi stiut ca peste trei ani va veni ,,revolutia”, si lucrurile se vor schimba radical? Daca as fi stiut, n-as fi renuntat la fotbal tocmai cand urma sa fac marele salt la echipa de seniori. Si, de fapt, nici nu am renuntat de capul meu, ci tot parintii au fost cei care au decis asta, facandu-ma sa regret pana in ziua de azi ca nu am continuat fotbalul. Spun asta fiindca destui colegi din generatia mea aveau sa ajunga la echipe mari sau chiar la ,,nationala” si sa aiba parte de glorie si de bani... Si azi imi suna in minte cuvintele parintilor:

- Horatiu, cu fotbalul nu poti sti unde ajungi. Daca iti rupi un picior, si trebuie sa te retragi, ce se va alege de tine? Asa insa, cu o diploma de inginer, ai viitorul asigurat.

- Bine, dar atunci de ce m-am tinut de fotbal atatia ani? am protestat. Atatea antrenamente, zeci de perechi de tenisi rupti, julituri peste julituri...

- Horatiu, nu mai insista, caci tu esti inca mic, si nu vezi lucrurile in perspectiva. Ingineria este de viitor, vei vedea ca avem dreptate.

Din pacate, insa, mama si tata aveau sa se insele; nu au avut deloc dreptate, caci, dupa cum ziceam, peste putin timp regimul kominternist-leninist instaurat de Ceausescu urma sa fie inlaturat, iar dictatorul - executat. Urmarea? Fotbalistii au trecut la profesionism si au inceput sa castige sume fabuloase, in timp ce inginerii, iesiti ani buni pe banda rulanta de pe treptele facultatilor tehnice, aveau sa ingroase randurile somerilor. Intre ei, si eu... In disperare de cauza, sfatuit de un amic, am urmat cursurile Scolii de Arbitri si am devenit arbitru de fotbal. Astfel ramaneam in lumea fotbalului, care ma fascina in continuare si, in plus, dupa cum se stie, arbitrii au castigat intotdeauna foarte bine. Inca o data, insa, parintii aveau sa intervina in viata mea si sa imi schimbe destinul ce parea promitator, si asta numai din cauza temerilor lor complet nejustificate. Ce se intamplase?

Eram liderul noii generatii de arbitri din esaloanele inferioare, avand astfel sanse mari ca in cativa ani sa pasesc pe urma lui Dan Petrescu, cand mama a vazut la stiri un arbitru fugarit cu furcile de catre suporteri. Scena s-a petrecut in timpul unui meci din ultima divizie, insa pentru mama nu a contat. Acela fusese semnalul ca tinteam o cariera intr-o profesie periculoasa. Iar cand tata a aflat, tot de la stiri, ca un arbitru columbian tocmai fusese impuscat de niste suporteri fanatici, nemultumiti de neacordarea unui penalty, atunci soarta mea de arbitru de fotbal a fost pecetluita. Adica, mai corect spus, viitorul meu in calitate de cavaler al fluierului fusese blocat, in ciuda protestelor vehemente.

- Bine, dar nu intelegeti ca sunt un arbitru foarte talentat? Am viitorul asigurat, voi castiga averi, voi vedea lumea... Ce cu voi? Parca imi vroiati binele...

- Horatiu, tocmai fiindca iti vrem binele, nu te putem lasa sa continui cu arbitrajul. E prea mare riscul, vrei sa sfarsesti impuscat sau intepat cu furca?

Ce mai puteam spune, ce mai puteam face? Am dat cu piciorul unei mari sanse de realizare, si asta de ce ? Din cauza nebuniei - caci altfel nu ii pot spune - parintilor. Care nebunie, din nefericire, avea sa se accentueze odata cu trecerea anilor, deciziile luate de ei in numele meu fiind tot mai multe si mai eronate. De pilda, dupa incheierea capitolului arbitraj, m-am angajat ca inginer intr-un Institut de Cercetare, unde, la un moment dat, am avut sansa unui curs de perfectionare in Germania. Ei bine, va vine sa credeti ca nu am mers la acel curs numai si numai fiindca mama si tata au stabilit ca e riscant sa stau cateva luni pe meleaguri indepartate, printre straini. In zadar am protestat, in zadar am incercat sa ii conving sa fie rezonabili. Au fost de neclintit in decizia lor ca eu sa nu plec, si prin urmare nu am plecat.

- Mama, tata, stati linistiti! Nu patesc nimic, doar nu ma duc in salbaticie! Doar nu mai sunt copil, am 25 de ani!

- Horatiu, nu mai insista! Stii bine ca de fiecare data cand am decis noi pentru tine, a fost bine. Nu dispera, vor mai fi ocazii sa mergi peste hotare.

Acum, din cate imi aminteam eu, de fiecare data care au decis ei pentru mine, nu prea fusese bine, insa ce rost ar fi avut sa ma contrez cu parintii mei?... Mai ales ca mama a fost dintotdeauna o manipulatoare de prim rang, de fiecare data cand incercam sa aduc contrargumente la deciziile sale amintindu-mi ca ea si tata sunt batrani... si nu vor mai trai mult.

- Lasa, Horatiu, ca noi mult n-o mai ducem, si apoi o sa faci numai ce vrei tu. Chiar azi m-a intepat inima, asa ca s-ar putea sa scapi curand de mine...

Cam asa incheia mama discutiile in contradictoriu, inducandu-mi un sentiment de vinovatie care ma urmarea mult timp si care ar fi trebuit sa ma descurajeze in a o mai contrazice pe viitor. Ceea ce nu inseamna, insa, ca n-o faceam totusi. Pentru ca, nu-i asa?, nu poti accepta cu seninatate ca parintii tai sa iti ponegreasca iubita, asa cum s-a intamplat cu Silvia, prietena mea din liceu, si mai apoi cu Raluca, partenera mea din facultate. Cu ambele am avut relatii frumoase, bazate pe iubire reciproca, relatii care s-au intins, fiecare din ele, pe durata a peste 3 ani. Cu ambele fete imi facusem planuri serioase de viitor, insa in fiecare din cele doua cazuri parintii au fost cei care au contribuit decisiv la ruptura ce avea sa intervina. Cum asta? Foarte simplu: mi-au spus deschis ca nu o plac pe Silvia, ca e prea frivola si provocatoare, in timp ce eu sunt un baiat asa cuminte si bine crescut... Cat despre Raluca, in opinia parintilor mei, ea era prea sobra si scortoasa, ceea ce, iarasi nu le convenea.

Acum, as vrea sa ma fac bine inteles: deciziile de a ma desparti de Silvia, si apoi de Raluca, mi-au apartinut, insa ele au fost luate sub presiunea exercitata de mama si de tata, care aveau grija sa le vorbeasca intruna de rau si, totodata, sa imi aminteasca faptul ca ei nu vor veni la nunta mea si ma vor renega toata viata daca as cuteza sa trec peste vointa lor si m-as casatori cu o fata pe care nu o agreeaza. Motiv pentru care, in cele din urma, aveam sa ma insor, la 30 de ani, cu Iuliana, fata unor prieteni de familie, pe care parintii mei o stiau de mica si despre care aveau o parere foarte buna.

- Horatiu, ea e de tine! Iuliana e de familie buna, are zestre, e femeie de casa! Nu mai gasesti una ca ea, asculta-ne pe noi!

Si, i-am ascultat. M-am casatorit cu Iuliana, pentru ca in scurt timp sa ma conving ca avusesera dreptate: una ca ea chiar nu mai puteam gasi! Una ca ea de lenesa, dezordonata, delasatoare si asa mai departe. Practic, odata ce s-a vazut sotia mea, Iuliana, pe care o indrageam, chiar daca nu o iubeam cu forta cu care le iubisem pe Silvia si pe Raluca, avea sa se schimbe complet. Ce-i drept, ne stabiliseram in apartamentul primit cadou de nunta de la parintii sai, insa asta nu ii dadea nicidecum dreptul sa devina un etalon de puturosenie si sa nu miste un deget in casa. Concret, eu asiguram menajul si curatenia, in timp ce Iuliana nici macar nu spala vasele. Iar cand le-am reprosat parintilor mei alegerea facuta chiar de ei, acestia au gasit, ca de obicei, o modalitate sa-mi inchida gura:

- Horatiu, nimeni nu e perfect! Iuliana e fidela, devotata, aduce bani in casa... Daca totusi esti nemultumit de ea, fa-i un copil, si ai sa vezi apoi cum se da pe brazda!

Inca o data, vreau sa fiu bine inteles: decizia finala de a face un copil in acel moment a fost a mea, insa ideea care se voia salvatoare a venit din partea parintilor. Astfel, credeau ei, Iuliana va deveni mai responsabila si lucrurile vor reintra pe fagasul normal in casnicia mea. Numai ca, din pacate, inca o data mama si tata se inselau, iar eu eram victima. Pentru ca, dupa ce a nascut, Iuliana nu numai ca nu a devenit mai harnica, ci dimpotriva: s-a facut si mai puturoasa, astfel incat eu singur tineam casa, fiind tata, sot, dar si menajera in acelasi timp. In afara de asta, sotia mea a renuntat la serviciu, veniturile familiei diminuandu-se simtitor si, pentru ca beleaua sa fie si mai mare, a inceput sa se ingrase tot mai tare, incat in 2-3 ani s-a facut cat o vita. Una peste alta, dincolo de bucuria de a avea o fetita scumpa - foc, decizia de a face un copil se dovedise complet neinspirata, iar cel ce avea de suferit eram tot eu. Ah, ce rau imi parea ca ii ascultasem pe mama si pe tata! Cu atat mai mult cu cat, daca nu as fi avut de crescut un copil, as fi putut pleca o luna - doua in delegatie de serviciu, in Franta. Asa insa, cand au auzit intentiile mele, parintii m-au condamnat, facandu-ma sa renunt:

- Nici vorba, Horatiu! Cum sa pleci o luna din tara? Cu cine lasi copilul? Crezi ca Iuliana si cu noi suntem in stare sa avem grija de Daciana fara tine?

Asadar, trei oameni nu puteau sa se descurce cu un copil de cativa anisori... Ce mai era de zis? Auzind asa argumente absurde, am renuntat sa plec in Franta si mi-am vazut in continuare de viata mea nefericita. Acum, la 45 de ani, sunt cel mai trist om din lume. Am o nevasta lenesa, grasa si respingatoare, niste parinti care ma manipuleaza in cele mai diverse moduri pentru a isi impune de fiecare data propriile lor decizii si, nu in ultimul rand, o multime de regrete legate de oportunitatile – ratate - de a face ceva cu viata mea. Practic, privind in urma, pot spune ca parintii mi-au stabilit destinul, de fiecare data cand a trebuit sa iau o decizie importanta, luand-o ei in locul meu. Tocmai din cauza asta ma bate gandul ca macar o data sa fac ce vreau, si sa plec la munca in Iran, unde am auzit ca inginerii castiga foarte bine. Singura problema o constituie faptul ca parintii mei continua sa sustina ca, fara mine, ei si Iuliana nu pot avea grija de Daciana...

 

Din aceeasi categorie:

Doi frati gemeni m-au facut cum au vrut, iar eu nu am stiut

Doi frati gemeni m-au facut cum au vrut, iar eu nu am stiut

Intamplarea pe care vi-o voi povesti in continuare este pe cat de rara, pe atat de dureroasa pentru mine. Inca mai sufar cand imi amintesc prin ce am ...

Citeşte mai mult...

Am redevenit bărbat după ce cu alta m-am culcat

Am redevenit bărbat după ce cu alta m-am culcat

Dupa 8 ani de convietuire, casnicia mea era pe butuci. Continuam sa fiu impreuna cu Mioara numai din inertie, iar apartamentul cu doua camere din cart...

Citeşte mai mult...

Nevastă-mea tânjește după animalul din mine

Nevastă-mea tânjește după animalul din mine

Cand am decis sa ma insor nu mai eram copil. Aveam 35 de ani, cum sa mai fi fost?... Aveam viitorul asigurat, o slujba grozava, intr-un post de conduc...

Citeşte mai mult...

Bărbatul mă conduce ziua, eu fac ce vreau din el noaptea...

Bărbatul mă conduce ziua, eu fac ce vreau din el noaptea...

Povestea mea incepe in urma cu 6 ani, intr-o noapte neguroasa de toamna in care mergeam de la serviciu spre casa. Lucram, ca si azi, ca bucatareasa la...

Citeşte mai mult...

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire La 45 de ani sunt o marionetă în mâinile lui mami şi lui tati...