gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Fri15112019

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Amnezia m-a lovit pe autostradă...

Evaluare: / 1
1
Index
Amnezia m-a lovit pe autostradă...
Pagina 2
Toate paginile

Ma numesc Doru Stanciu si am 45 de ani. Stau dovada pentru asta actele mele de identitate, eliberate de Politia Municipiului Bucuresti. Dar ma numesc si Marcel Spanu, daca e sa ma iau dupa cele scrise in cartea de identitate primita de la Politia din Pitesti... Ciudat, nu-i asa? Asa mi s-a parut si mie o vreme. Acum insa m-am obisnuit cu ideea si, desi in fapt nu am decat un nume adevarat, raspund la ambele. Sa vedeti cum se face de am ajuns in aceasta situatie. Am sa o iau in mod cronologic, desi imi e oarecum peste mana sa fac acest lucru, cata vreme majoritatea randurilor din prima parte sunt scrise dupa descrierile altora.

Va sa zica, eram un om la locul meu, cu familie si copii. Aveam 40 de ani, o sotie, pe nume Ileana, de 35 si doi copii de 4, respectiv 6 ani. Eram lacatus mecanic la un atelier din garajul unei companii de taximetrie.

Inainte de a ajunge aici, lucrasem intr-o intreprindere de prelucrare a deseurilor metalice, ceva mai inainte absolvisem stagiul militar si o scoala profesionala, iar inainte de toate acestea terminasem un liceu tehnic. Ma numeam Doru Stanciu, asa cum ma numesc si in prezent. Stiu, poate parea aiurea sa va tot repet numele meu, sa va amintesc cum ma cheama. Dar, daca fac asta, o fac nu fara un motiv. Anume acela ca nu m-am numit intotdeauna Doru Stanciu. A fost o perioada, una destul de lunga, de circa 5 ani, in care am fost altcineva, si anume Marcel Spanu.

Dar pana acolo mai e ceva... Deocamdata, cum spuneam, sunt Doru Stanciu. Sunt pe drum, ma indrept de urgenta catre Pitesti, unde o ruda mai indepartata agonizeaza pe patul de moarte. Nu am timp sa imi anunt sotia ca plec, nu am timp nici sa merg la gara sau la autogara. Am aflat in ultima clipa, absolut intamplator de bietul muribund, asa ca iau un taxi, care ma scoate la Autostrada, de unde fac autostopul. Fac semn la cateva masini si, dupa putin timp, un binevoitor opreste si ma ia. Este un tanar care conduce un Audi si care se grabeste, la sfarsit de saptamana, sa ajunga la iubita lui. Un teribilist care, imediat dupa intrarea in Pitesti, incearca o depasire hazardata, pierde controlul volanului si se opreste intr-un stalp. Un accident banal, in urma caruia moare pe loc. Eu scap cu viata si ajung, in stare grava, cu fata distrusa si creierul puternic afectat, la spitalul municipal din Pitesti, unde sunt supus la o serie de operatii in serie. Medicii reusesc sa ma salveze de la moarte, dar, urmare a traumatismelor cerebrale suferite, imi pierd memoria.

Cele de mai sus, pe care tocmai vi le-am relatat, le-am trait in urma cu mai bine de cinci ani si, sincer vorbind, nu mi le amintesc absolut deloc. Le-am aflat si eu de curand, dupa ce am pus cap la cap raportul politiei rutiere, buletinul medical de la spital, dar si declaratiile unor martori ai accidentului. Intelegeti acum, cum se face ca am ajuns sa capat o noua identitate? Am fost tinut in spital pana m-am restabilit cat de cat, mai exact vreo patru luni, timp in care s-a incercat identificarea mea prin toate mijloacele posibile. Asta intrucat, plecat in mare graba de acasa, nu luasem cu mine buletinul sau un alt act de identitate, ceea ce facea din mine o victima fara nume, dar si fara chip, cata vreme fata imi fusesem mutilata in accident. Ancheta detectivilor nu a dat roade, mai ales ca ele s-au canalizat in jurul orasului Pitesti, ori eu eram inregistrat la evidenta populatiei din Bucuresti. Drept pentru care, la un moment dat cercetarile au fost sistate, asteptandu-se sa imi revina memoria si sa pot spune singur cine sunt. In zadar, insa. M-am vindecat dupa accident, mi-a fost construita si o noua fata, destul de placuta, care nu pot spune cat de mult semana cu cea initiala, insa memoria tot nu mi-a revenit. Asa se face ca am devenit, dupa externare, Marcel Spanu...

Partea de mai sus a fost una confuza. Povestea de ansamblu a trebuit s-o incropesc din bucati desprinse de ici, de colo, pana mi-au oferit imaginea vietii mele de dinainte de accidentul in care mi-am pierdut memoria. Cele ce urmeza, insa, vi le voi reda din propriile amintiri. Amintiri care se intind pe o perioada de circa 5 ani, perioada in care m-am numit Marcel Spanu, dupa cum am fost trecut in acte de catre organele de evidenta a populatiei din Pitesti pentru o perioada determinata de zece ani. Spre norocul sau spre ghinionul meu - caci nici nu stiu cum sa interpretez cele ce va voi povesti in continuare -, acest termen nu avea sa se implineasca, intrucat peste peste numai cinci ani aveam sa aflu cine sunt si sa imi recapat identitatea mea initiala, pe care o detin si acum: Doru Stanciu.

Cam complicata povestea mea, nu-i asa? Si partea mai interesanta abia urmeaza... Sa vedeti cum se face ca am descoperit cine sunt. Pana la acel moment nu mai e mult. Veti afla cum m-am casatorit si am ajuns sa ma asez la casa mea (noua mea casa!) si sa am doi copii (alti doi copii!)...

Va sa zica, m-am externat si am obtinut o noua identitate: Marcel Spanu. M-am angajat ca taximetrist si am inchiriat un apartament impreuna cu un coleg de serviciu. Viata mea incepea sa reintre pe un fagas normal. Atata doar ca din cand in cand imi fugea mintea inapoi si ma intrebam: oare cine si ce fusesem inainte de accident? Totusi, dupa ce am cunoscut-o pe Amalia si am inceput sa ies cu ea, gandurile privind trecutul au fost tot mai des inlocuite cu cele privind viitorul. Asta mai ales ca dupa numai cateva luni de la prima noastra noapte de dragoste primit o veste care m-a bulversat: Amalia era insarcinata.



Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Amnezia m-a lovit pe autostradă...