gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Fri29032024

Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Am încălzit la sân cinci şerpi, nu cinci copii...

Evaluare: / 2
1

Numele meu este Eufrosina Anghel si sunt o batrana chinuita, batuta de soarta. Am 67 de ani si locuiesc in Caracal. Sunt vaduva si sunt singura pe lume, nu am pe nimeni. Si spun asta pentru ca, desi am crescut cu dragoste si devotament 5 copii, nici macar unul din ei nu isi mai aminteste azi de mine. Au plecat unul cate unul din oras si chiar din tara si nu mai stiu nimic de ei. Nu ma viziteaza si nu ma suna niciodata. Nici macar de sarbatori sau de ziua mea de nastere. Trebuie sa va povestesc cum ajuns in situatia asta jalnica macar pentru a ma descarca. Caci altceva nu mai pot face acum...

Toata viata am fost o femeie simpla, serioasa si muncitoare. O femeie vrednica, de casa. O olteanca nascuta si crescuta la tara, educata cu grija fata de adevaratele valori ale vietii: speranta, credinta, iubirea. Nu e de mirare asadar ca m-am maritat de timpuriu, domnisoara, si ca sotul meu a fost si va ramane singurul barbat din viata mea.

Un om bun, corect si devotat cu care am fost fericita pana in urma cu 15 ani, atunci cand a murit pe camp, intr-un accident stupid: a adormit in lan si a fost calcat de un tractor. Daca stau si ma gandesc bine, cam tot de atunci au inceput si celelalte necazuri ale mele, care aveau sa se tina lant: de cand a murit Grigore, omul meu.

Aveam asadar 52 de ani. Eram inca o femeie zdravana, sanatoasa, plina de vlaga atunci cand am ramas vaduva. Insa nu m-am gandit nici macar o clipa sa imi refac viata cu un alt barbat. Stiam ca un altul ca Grigore nu as mai fi gasit... Si apoi, nu eram singura. Aveam 5 copii, dintre care unul locuia cu mine, ceilalti fiind asezati la casele lor din Caracal sau din alte comune din judet. Aveam si 7 nepoti, care de care mai frumos si mai poznas. Ce nu stiam insa era ca peste numai cativa ani vor disparea cu totii, pe rand, din peisaj si din viata mea, iar eu voi ramane singura, sa imi plang de mila.

Cel mai mare dintre copiii mei este Mircea. El avea 25 de ani atunci cand s-a prapadit Grigore, nu era casatorit, iar visul sau era sa plece la munca peste hotare. Isi iubise enorm tatal, de la care invatase multe, asa ca a suferit foarte mult. La numai cateva luni dupa inmormantare, Mircea m-a anuntat cu lacrimi in ochi:

- Mama, eu plec. Am gasit de lucru pe un vas de croaziera, o sa castig bani multi si frumosi. Te rog sa ai incredere, voi avea grija de mine si ma voi intoarce cu bine!

De avut incredere, am avut. Insa de intors, nici azi nu s-a intors Mircea al meu. Daca n-as fi aflat, din cand in cand, printr-un var mai indepartat, care se imbarcase impreuna cu el pe acel vas, vesti despre baiatul meu, as fi putut crede ca a patit vreun accident si a murit. Dar am aflat... Pentru ca dupa cativa ani insa, sa nu mai aflu nimic. Cumva totusi, in sufletul meu de mama, simt ca Mircea e viu, sanatos si ii merge bine. Stiu asta. Ce nu stiu e de ce s-a intrainat de mine, de mama lui. Sunt peste 10 ani de cand m-a uitat complet.

Al doilea fiu al meu, cu doi ani mai mic decat Mircea, este Bogdan. El este casatorit si avea, in urma cu 10 ani, cand a emigrat impreuna cu familia in Canada, 28 de ani. Nu am sa uit niciodata cat a plans in ziua in care m-a anuntat ca el si familia sa au primit viza:

- Mama, bucura-te pentru mine, pentru noi. Plecam in Canada, o sa avem o viata minunata acolo. Te rog sa stai linistita! Cum ne facem un rost acolo, cum iti facem chemarea!

Ei bine, ca si in cazul lui Mircea, de stat, am stat linistita. Insa de facut chemarea, nici gand sa mi-o faca. Am tinut legatura cu Bogdan cativa ani, am inteles ca lucrurile decurgeau multumitor, insa deodata baiatul meu nu m-a mai sunat. I-am intrebat pe ceilalti frati ai sai, dar nici ei nu au mai primit semne de la Bogdan. Din fericire, el mi se arata totusi din cand in cand in vis, si astfel stiu ca o duce bine. Doar ca nu inteleg cum de m-a uitat. Caci, nu-i asa?, numai o mama are...

Melania este cel de-al treilea dintre copiii mei. Ar trebui sa aiba, azi, 36 de ani. Insa nu sunt sigura daca ii are, caci nu stiu daca mai traieste. Ea s-a maritat in urma cu 8 ani cu un inginer din Capitala, si dusa a fost! A plecat cu el in Bucuresti, si acolo a ramas. Imi amintesc si in ziua de azi cum plangea ca un copil atunci cand a plecat:

- Mama, sunt asa fericita! Am un barbat minunat si voi locui in cel mai mare oras al tarii! Atatea si atatea perspective mi se deschid! De-abia astept sa vii la noi, sa vezi ce casa mare si frumoasa avem...

Dar nu m-am dus niciodata... Si nu m-am dus la Melania nu pentru ca nu mi-as fi dorit sa vad Capitala, ci pentru ca pur si simplu nu m-a chemat nimeni. Fata mea, singura mea fata, m-a dat si ea uitarii dupa nici doi ani. Si inca asta nu m-ar durea prea tare. Dar ce ma face sa sufar cumplit este ca Melania mi-a dovedit, disparand din viata mea, ca nici fetele nu sunt mai breze ca baietii. Si fetele isi abandoneaza parintii, chiar daca acestia au facut o multime de sacrificii si au mare nevoie de ele... Melania nu m-a mai sunat, iar eu, de fiecare data cand am sunat-o, am primit un raspuns sec: acest numar nu este alocat. La inceput m-am infuriat, auzind obsedantul robot. Apoi, cu timpul, m-am resemnat si nu mai sunat-o, mai ales ca, tot din vise, am aflat ca este fericita si duce viata pe care si-o dorise. In fond, mai aveam doi baieti care nu plecasera de langa mine...

Silviu, al patrulea fecior al meu, se casatorise de tanar si in urma cu 4 ani era tatal a 3 gemeni. Avea 34 de ani, locuia cu sotia si copiii cu mine, si era principalul meu sprijin. Era un inginer foarte apreciat, lucra in domeniul petrolier si castiga foarte bine. Din pacate insa, Silviu era atat de bun in ceea ce facea, incat a fost detasat la o noua exploatare pe care urma sa o puna pe picioare. Si care, lucru de-a dreptul dramatic pentru mine, se afla tocmai prin Sighetul Marmatiei, intr-un colt uitat de lume. Despartirea de Silviu a fost de-a dreptul sfasietoare, mai ales ca, din cele spuse de baiatul meu, el urma sa stea cel putin 3 ani acolo:

- Mama, e momentul sa plec si eu departe, insa iti promit sa te fac mandra de mine. Si, mai ales, iti promit ca nu te voi uita si ma voi intoarce la tine, in casa parinteasca. Sa nu te indoiesti de asta!

Acum, va spun cu mana pe inima ca nu m-am indoit. Stiam din ce aluat e facut Silviu. Iar primul an a fost mai mult decat incurajator. Nu numai ca intr-adevar eram mandra de el, caci treaba mergea struna la exploatarea petroliera, dar vorbeam la telefon in fiecare seara. Apoi, treptat, am redus convorbirile. Vorbeam o data la doua zile. Dupa care am vorbit o data pe saptamana, iar in final n-am mai vorbit deloc. A trecut un an de cand n-am mai vorbit, si nici in ruptul capului nu imi pot explica de ce Silviu nu a mai dat niciun semn de viata si nici nu s-a intors in oras, cum promisese. Ce stiu sigur este ca, in ultima noastra discutie, ma anuntase ca a terminat treaba acolo si urma sa revina in Caracal, in caz ca nu primea o alta propunere mai interesanta. Ei bine, se pare ca totusi a primit. Fiindca a disparut fara urma si toate incercarile mele de a afla ceva despre el si familia sa au fost zadarnice. Sefii companiei unde lucra m-au instiintat numai ca este vorba de un proiect nou, strict secret, si ca e mai bine sa nu stiu nimic despre Silviu o perioada. Ce perioada, cat anume, habar nu am. Insa de cand am aflat ca Silviu este cooptat in alte proiecte, secrete, am inceput sa ma cam indoiesc ca il voi mai vedea vreodata. Motiv pentru care m-am agatat de mezinul Laurentiu, singurul copil ramas langa mine, ca de colacul de salvare...

...Care colac insa avea sa se dezumfle si avea sa ma lase sa ma scufund in durere in urma cu circa un an. Pe atunci, Laurentiu, care locuia intr-o comuna nu departe de Caracal, avea 31 de ani, o sotie minunata si doi copii minori. Traia numai din munca campului, caci era un taran autentic, tare priceput la agricultura. Avea una din cele mai mari si mai frumoase gospodarii din judet, era fericit alaturi de familia sa si, din fericire pentru mine, casa lui se afla la numai jumatate de ceas de mers cu masina. Nimic nu anunta o eventuala intrainare a sa de tinutul natal. Nimic. Si totusi, spre disperarea mea, aceasta avea sa se produca exact atunci cand aveam mai mare nevoie de Laurentiu. Blestemata fie ziua in care ultimul meu copil a venit, cu lacrimi de fericire in ochi, si mi-a spus:

- Mama, sunt bogat! Se construieste o autostrada care trece exact peste pamantul meu, asa ca statul ne-a oferit o avere ca sa il vindem. Peste asta, copiii mei vor fi educati la o scoala din Mare Britanie, pentru ca, prin intermediul unui program european de schimb de experienta intre tara noastra si Anglia, ne vom muta acolo. Mama, eu ii voi invata pe taranii englezi sa faca agricultura, iti dai seama ce inseamna asta?

Desigur ca imi dadeam ce insemna asta: insemna nici mai mult, nici mai putin decat ca imi voi pierde si ultimul copil. Cum vestea lui Laurentiu ma luase total pe nepregatite, am izbucnit la randul meu in lacrimi. Numai ca in cazul meu nu erau lacrimi de fericire, cum credea fiul meu cel mic, ci erau lacrimi de durere. Fiindca odata instalat pe pamant britanic si cu toate mijloacele moderne de facut agricultura puse la dispozitie, era putin probabil ca Laurentiu sa se mai intoarca vreodata acasa, in tara. Nu-mi venea sa cred, si nici azi nu imi vine!

A trecut cam un an de atunci. Un an in care nu am primit nicio veste de la baiatul meu, cu exceptia unui telefon prin care Laurentiu ma informa ca au ajuns cu bine in Anglia, s-au instalat intr-o gospodarie mare, prospera si au tot ce isi puteau dori. Totodata, spre deznadejdea mea, baiatul meu cel mic ma instiinta ca e putin probabil sa revina vreodata in tara, din moment ce in Oltenia nu mai are pamant, iar in Anglia are mai mult decat poate lucra spre a le dovedi oamenilor de acolo priceperea sa in agricultura.

... Si cam asta e povestea mea. Am ramas fara nimic si fara niciun sprijin. Nu ma mai cauta nimeni, nu mai am cum sa dau de cei pe care i-am crescut. Pana acum, desi mi-am batut capul zi si noapte, nu am reusit sa inteleg de ce nu m-au mai cautat de atata timp copiii mei. Doar nu ne-am certat, nu i-am suparat cu nimic... M-am gandit ca poate intre timp s-au ajuns cu totii si le-o fi rusine cu mine. Insa de ce le-ar fi? In fond, sunt o femeie normala, la varsta mea. Nici prea proasta, nici prea desteapta. Nici prea urata, nici prea frumoasa. Intotdeauna i-am primit cat am putut de bine in casa mea, cu sufletul deschis si masa pusa. Mereu i-am asigurat pe copii de iubirea mea pana la moarte. Asa ca pur si simplu nu imi explic de ce m-au dat uitarii. Oare cu ce le-am gresit? Oare voi mai apuca ziua in care sa imi vad macar un copil? Sa fiu oare blestemata sa mor singura, fara lumanare? Doamne, Dumnezeule, mi-e tare greu si nu stiu cine o sa imi dea o cana cu apa atunci cand nu m-or mai tine picioarele...

 

Din aceeasi categorie:

Cu cât mă bătea mai rău, cu atât îl înșelam mai mult

Cu cât mă bătea mai rău, cu atât îl înșelam mai mult

L-am cunoscut pe Szoli in facultate si m-am maritat cu el tot atunci, cand niciunul din noi nu terminase studiile. Primii doi ani de casnicie au fost ...

Citeşte mai mult...

Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...

Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...

Ma numesc Valentina, am 40 ani si locuiesc in Bacau, impreuna cu fiica mea, Anamaria, de 20, cu sotul ei si cu fiul lor. Ei sunt familia mea, ei sunt ...

Citeşte mai mult...

M-a acaparat cu sexul şi m-a lăsat cu restul...

M-a acaparat cu sexul şi m-a lăsat cu restul...

Ma adresez, in randurile de mai jos, barbatilor care, ca si mine, au avut, au sau vor avea candva o amanta. Vreau ca din povestea mea sa invete fiecar...

Citeşte mai mult...

La viaţa mea mi-a plăcut femeia... care mă batjocorea...

La viaţa mea mi-a plăcut femeia... care mă batjocorea...

Ceea ce mi s-a intamplat este greu de crezut. Dar, din pacate pentru mine, este strict autentic. Daca mi-ar fi spus cineva ca voi ajunge sa ma indrago...

Citeşte mai mult...

Drumul spre fericire Am încălzit la sân cinci şerpi, nu cinci copii...