gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Thu17102019

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Am lepădat copilul pe care mi l-am dorit toată viața

Evaluare: / 1
1
Index
Am lepădat copilul pe care mi l-am dorit toată viața
Pagina 2
Toate paginile

Sunt Marta S., din Bucuresti, acum in varsta de 46 de ani. Locuiesc impreuna cu Florin, iubitul meu, intr-un apartament cu trei camere, din Colentina. Un apartament in care in afara noastra mai traiesc un cocker alb cu pete maronii, o pisicuta birmaneza cu pedigree, plus un acvariu cu pestisori, o colivie cu papagali si o iguana cu coada lunga de un metru. Probabil va intrebati ce e cu toata adunatura aceasta de animale pe care o crestem in apartament.

Ei bine, raspunsul este mai simplu decat va inchipuiti. De ani buni, eu si Florin ne straduim sa facem copii, dar nu reusim. Asa incat, in lipsa bucuriei supreme pe care ne-ar putea-o oferi copiii, ne consolam cu acest surogat, care ne ofera si el, in felul sau, anumite satisfactii. Marea mea deziluzie provine insa din faptul ca in urma cu putin timp am fi putut avea copilul mult asteptat, dar, ca o proasta si o nebuna ce am fost (cuvinte mai potrivite care sa descrie ceea ce am facut nu exista!), am ratat ocazia. Acum, bunul Dumnezeu si-a intors fata de la mine si, desi nu am incetat a incerca sa am propriul copil, am convingerea ca acest lucru nu se va intampla niciodata. Spun asta fiindca stiu ce inseamna sa-L manii pe Dumnezeu. Ori eu, pacatoasa de mine, L-am maniat la modul cel mai condamnabil cu putinta...

Mai intai, pentru a va putea face o idee de ansamblu asupra faptelor petrecute, sa vedeti cam cum a decurs viata mea pana sa ajung la momentul crucial de care va spuneam. Am plecat de acasa la varsta de 19 ani, atunci cand am inceput facultatea. Pe timpul scolii primare si al liceului am locuit cu parintii, care mi-au oferit tot confortul necesar si m-au crescut ca pe o printesa. Nu mi-a lipsit niciodata nimic din punct de vedere material. Singurul lucru de care m-am plans intotdeauna a fost singuratatea. Aceasta fiindca nu am avut frati sau surori. Parintii mei au vrut sa aiba mai multi copii, dar din pacate pentru ei, ca si pentru mine, nu a fost sa fie. Asa incat, neavand alta solutie, au trebuit accepte realitatea si sa se multumeasca cu mine. La urma urmei, sunt atatea cupluri care ar face orice si ar da averi numai ca sa poata avea un sibgur copil, dar nu reusesc sa-l aiba, incat nu se poate spune ca situatia parintilor mei a fost chiar atat de trista. Mai mult chiar, ea a constituit un prilej de meditatie pentru mine, o lectie de viata pe care mi-am insusit-o destul de devreme si ale carei invataminte aveam sa le pun in aplicare cat mai curand posibil. Din pacate, fara succes...

Dar sa revin la momentul plecarii de acasa. Spuneam ca imediat dupa ce am intrat la facultate m-am mutat singura. Intr-adevar, parintii mei au inteles nevoia mea de libertate si intimitate, specifice varstei, si mi-au cumparat un apartament al meu si numai al meu, asa cum orice student si-ar dori, dar de care numai putini au parte. Si, o data cu mutarea acolo, a inceput un nou si vast capitol al vietii mele. Unul care ma asteptam sa fie frumos si luminos, dar care s-a dovedit de-a dreptul urat si intunecos. 25 ani am irosit alaturi de Gabriel Fatulescu, iubitul meu care mai apoi avea sa imi devina sot, incercand fara succes sa raman insarcinata. Nu as putea spune de ce s-a intamplat asta, cata vreme analizele amandurora au iesit in regula, dar oricum nu mai conteaza acum. Ce a fost, a fost... Asa se face ca m-am trezit la 44 de ani singura, fara barbat si copil. Primisem o grea lovitura, si asta trebuia sa ma puna pe ganduri: daca am primit-o, probabil ca am meritat-o... Un lucru mi-a fost clar dupa 25 de ani cu Gabriel: aveam nevoie de o schimbare in viata mea, si cea mai potrivita  care se intrezarea la orizont era divortul.

Da. Din pacate, dupa 25 ani petrecuti alaturi de sotul meu, drumurile noastre trebuiau sa se desparta odata pentru totdeauna. De ce? Fiindca, pe langa marea insatisfactie a ratarii conceperii copilului mult asteptat, in casnicia noastra multe altele erau in neregula, multe mergeau prost. Ba, daca e sa ma gandesc mai bine, cred ca nu ma insel daca as afirma ca foarte putine erau cele care mergeau bine... Pe Gabriel il cunoscusem in anul intai al facultatii. A fost si a ramas, pana in ziua in care ne-am separat, singurul barbat din viata mea. Un barbat prezentabil, manierat si rabdator, dar care, calcat pe coada, nu ezita sa-si arate coltii si, atunci cand era nevoie, a musca in carne vie. Din pacate pentru mine, aceste din urma „calitati” ale sale nu aveam sa le descopar decat mult mai tarziu, atunci cand eram deja casatorita cu el si cand mare lucru pentru a-i mai schimba caracterul nu puteam face. Ba mai mult chiar, la cativa ani de la casatorie, Gabriel a alunecat si pe panta lui Bachus, devenind un alcoolic inrait si greu de suportat. Cu toate acestea, mi-am spus ca nu se poate sa divortez de el, ca, daca l-am luat, l-am luat pentru o viata intreaga, nu doar pentru cativa ani. Si am incercat, pe cat m-am priceput, sa-l indrept si sa-l aduc pe drumul cel bun. Cea mai la indemana cale de a face asta era tocmai ceea ce, de altfel, ne doream si eu, si el: conceperea unui copil...



Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Am lepădat copilul pe care mi l-am dorit toată viața