Ma numesc Marina, sunt din Gaesti si am 45 de ani. In prezent locuiesc in Bucuresti, unde si lucrez de cand am terminat facultatea, in urma cu circa douazeci de ani. Sunt virgina, necasatorita si nici nu cred ca am sa ma casatoresc vreodata, desi nu arat rau deloc, iar pretendentii nu contenesc sa apara. Daca nu am facut-o pana acum, de ce as mai face-o?... Barbatul vietii mele, cel pe care il iubesc de cand l-am vazut prima data si care, la randul lui, m-a iubit intotdeauna si ma iubeste inca, Victor, este acum insurat si are un copil.
Sa ii stric casnicia, ca sa repar cele cinci greseli din trecut, cele cinci refuzuri la cererile in casatorie pe care mi le-a avanst Costel si sa imi hranesc astfel propriul orgoliu? Nu sunt eu aia, credeti-ma! Mai bine sufar in tacere si recunosc: am fost o proasta.
L-am cunoscut pe Costel in anul 1987, in ziua in care am inceput facultatea de Transporturi, din cadrul Institutului Politehnic Bucuresti. De cum l-am vazut, mi-a atras atentia prin firea expansiva si felul sau deschis de a fi. Nimic nu era fals la el, nimic nu era gandit sau premeditat, totul era spontan. In plus, era foarte frumos si avea gene foarte lungi, in spatele carora ascundea niste ochi negri ca abanosul.
Eu eram pe atunci o fata simpla, de la tara, fara alte aspiratii de la viata decat acelea ale unei fete simple, de la tara, anume de a-mi gasi un serviciu bun, un barbat de soi si a face doi copii, carora sa le las tot ceea ce aveam sa agonisesc de-a lungul vietii. Cum de nu mi-am dat seama, cand l-am intalnit, ca el era barbatul pe care il asteptam, nici in ziua de astazi nu pot sa inteleg. Parca mi-ar fi luat Dumnezu mintile, atat de prost am gestionat situatia atunci cand, dupa ce m-am imprietenit cu Costel, el m-a cerut de nevasta, iar eu l-am refuzat. Si asta nu ar fi nimic. Mai rau e ca, in cei douazeci de ani de cand il stiu, l-am refuzat nu o data, ci de nu mai putin de cinci ori! Asta desi il iubeam de nu mai puteam si eram convinsa ca si el ma iubeste. Si atunci? Atunci ce m-a putut face sa reactionez asa cum am reactionat la declaratiile sale de dragoste si la cererile sale de casatorie? Prostia din capul meu, nimic altceva, repet!
M-am apropiat de Costel inca din primul semestru al primului an de facultate. El obisnuia sa ocupe loc in partea din spate a salii, in vreme ce eu stateam mai in fata. In timpul expunerilor profesorilor, cand ma plictiseam teribil, se intampla sa intorc capul si sa ma uit la el. De fiecare data il gaseam privindu-ma la randul sau, de parca ar fi stiut ca urma sa imi arunc ochii inspre el. Asa se face ca am ajuns sa ne placem reciproc, sa mergem impreuna catre casa si sa vorbim vrute si nevrute. Costel era plin de farmec, si totodata am observat cu cat drag si dorinta ma privea... Eram fericita, simteam ca dragostea imi bate la usa si eram gata sa ii deschid. Eram virgina, dar nu-mi era rusine cu asta, dimpotriva. Consideram ca e o calitate cu care pot atrage orice baiat serios. Iar Costel era un baiat serios.
Am devenit intima cu Costel dupa cateva luni de cand ne cunosteam. Dar nu total. E drept, am acceptat sarutarile sale patimase, ca si tot felul de jocuri erotice in ale caror detalii intime nu am sa intru acum, dar pasul cel mare, anume deflorarea, nu am acceptat-o. De fiecare data cand ne aflam singuri si iubitul meu incerca penetrarea, il refuzam cu unul si acelasi pretrext:
- Costel, hai sa mai asteptam putin, te rog! Stii doar ca sunt domnisoara si imi doresc din tot sufletul sa intru fata mare in biserica!
Asta, la inceput. Mai apoi, cand el m-a cerut de sotie, nu am mai putut sa ma eschivez in acelasi mod, asa ca am apelat la o alta scuza:
- Costel, hai sa asteptam sa terminam facultatea, apoi ne casatorim si facem dragoste, da?
Intelegator din fire, Costel acceptase pana atunci toate toate motivele care ma impiedicau sa fac dragoste cu el. Dar in acel moment, auzind ca ar trebui sa mai astepte inca trei ani pana a-si poseda iubita in sens biblic - eram abia in anul doi de facultate -, a spus „nu”. Iar eu, ca proasta, in loc sa inteleg ca eram pe cale sa pierd iubirea vietii mele, nu m-am opus deciziei sale de separare... Asa se face ca m-am despartit de Costel in anul doi, desi il iubeam din tot sufletul, iar el era disperat dupa mine. Era abia primul din cele cinci episoade in care aveam sa-l rejectez pe acest baiat minunat care mi-a pus inima la picioare. Dar, sa nu anticipez...
Dupa despartirea de Costel, eu am stat singura, nu mi-a trebuit altcineva, si asta din doua motive. Mai intai ca, iubindu-l pe el la modul nebunesc in care il iubeam, efectiv nu puteam sa am ochi pentru vreun alt reprezentant al sexului masculin. Iar apoi, intotdeauna am fost o fire mai rece, care nu a cautat aventuri pasagere, nu putine dintre prietenele mele suspectandu-ma de frigiditate. Si adevarul e ca pe undeva aveau dreptate. Pana la Costel nu avusesem nicio alta relatie cu un baiat si, asa cum v-am destainuit deja, nici macar lui, desi il iubeam cu toata fiinta, nu ii permisesem sa se bucure pe deplin de trupul meu. Acum, privind in urma, pot spune cu mana pe inima ca imi pare rau ca am refuzat avansurile iubitului meu inca de atunci, de la inceput. Poate ca, daca le-as fi acceptat, eram demult maritata cu el si acum aveam copii mari. Asa insa am ajuns sa sfarsesc in solitudine si sa imi plang de mila pentru situatia jalnica in care ma aflu...
Cum spuneam, insa, atunci stiam asta. Asa ca l-am indepartat pe Costel, care, de voie-de nevoie s-a cuplat cu o colega de facultate, Corina, lucru pe care nu i-l puteam reprosa, cata vreme era un baiat singur, fara obligatii. Tot ce puteam face era sa fiu martora iubirii lor, regretand in sinea mea decizia de a-l respinge pe Costel si sperand ca la un moment dat, cumva, prin cine stie ce minune, va ajunge sa se va intoarca la mine. Si intr-adevar, cand nu ma mai asteptam, minunea s-a produs: Corina, fiica unor afaceristi instariti din Banat, a fost nevoita sa paraseasca tara, mutandu-se defintiv in SUA cu familia, unde avea viitorul asigurat. Ramas singur, Costel a suferit o perioada dupa Corina, dar nu foarte mult, fiindca eu eram acolo, gata sa il consolez si sa ii ofer toata afectiunea de care eram in stare. Astfel avea sa inceapa al doilea episod al lungii povesti de dragoste dintre mine si Costel.
- Marina, vrei sa fii sotia mea? m-a intrebat Costel la circa un an dupa regasire, atunci cand redevenisem la fel apropiati ca mai inainte, fara insa a ne apropia in sens plenar, adica fara a face dragoste propriu-zisa.
- Da, Costel, vreau! Ti-am mai spus ca vreau! i-am raspuns incantata, adaugand: numai hai sa nu ne grabim, sa scapam cu bine de ultimele examene si sa gasim locuri de munca bune inainte de a face acest pas important in viata noastra...
Auzind raspunsul meu, Costel s-a schimbat la fata. Si pe buna dreptate. Nu era nimic nou, trecuse cu mine prin asta. Asa incat propunerea lui de despartire nu m-a surprins deloc. Il intelegeam. Chiar il intelegeam. Ceea ce nu intelegeam, si nu am reusit sa inteleg nici pana in ziua de azi, este de ce am procedat asa, de ce l-am lasat pe iubitul meu, care nu isi dorea altceva decat sa-si petreaca restul vietii alaturi de mine, sa plece. Dar, asta a fost, asa am vazut lucrurile la momentul respectiv... Dupa ce i-am spun din nou „nu”, Costel s-a reorientat catre o colega de an, Liliana, alaturi de care avea sa se angajeze in cadrul unui institut de cercetari in domeniul tehnic. Povestea lor de iubire avea sa dureze circa 7 ani, timp in care eu am suferit in tacere, refuzand pretendentii unul dupa altul si asteptand ca Costel, cu care tineam legatura in mod curent, sa se intoarca la mine in calitate de iubit, nu de amic, asa cum era in acea perioada. Si, dupa sapte ani, s-a intors!
- Marina, sunt tare mahnit! M-am despartit de Liliana, mi-a spus Costel intr-o seara in care m-am pomenit cu el in lacrimi la usa casei mele.
Auzind asta, pe moment nu am stiut cum sa reactionez, intrucat in inima mea tristetea si bucuria duceau o lupta acerba. Eram trista din simpatie fata de un prieten trist, dar in acelasi timp era bucuroasa la gandul ca barbatul pe care il iubeam era din nou singur si il puteam avea numai pentru mine. Pana la urma, folosindu-ma de tot tactul posibil, l-am luat pe Costel de mana, apoi de gat, sfarsind prin a-l saruta patimas si a-i zice:
- Costel, inteleg ca esti suparat, dar nu e cazul sa disperi! Liliana s-a dus, dar eu sunt inca aici!
Astfel a inceput a treia repriza a povestii noastre de iubire, care cu timpul avea sa se tranforme intr-o adevarata saga. De ce spun asta? Fiindca, desi il iubeam atat de mult si nu imi doream altceva decat sa-l am alaturi pana la sfarsitul zilelor, nici de aceasta data nu am reusit sa-l pastrez. Motivul? Mi se nazarise sa fac o a doua facultate, necesara in serviciul administrativ in care intrasem, si care mi-ar fi asigurat o crestere considerabila a veniturilor. Drept pentru care nu am cedat nici de aceasta data avansurilor infocate ale lui Costel, punand cariera care imi putea asigura existenta mai presus decat dragostea care imi putea asigura fericirea. Cat m-am inselat, aveam sa aflu peste cativa ani, atunci cand Costel, casatorit intre timp cu o colega de la locul de munca, m-a anuntat pe un ton entuziast, care, in loc sa ma incante, m-a ucis:
- Marina, bucura-te pentru mine! Eu si Andreea o sa avem un copil!
Instantaneu, am simtit cum se pravaleste cerul pe mine si cum ultima sansa la fericire imi este luata. Caci, daca pana atunci exista posibilitatea ca barbatul pe care il adoram sa divorteze, din acel moment, la cat de serios si responsabil il stiam pe Costel, aceasta posibilitate disparea. Eram sigura ca viata mea a luat sfarsit. Dar, ca de obicei, ma inselam. Durerea din trecut nu era nimic fata de cea din prezent. Abia acum, dupa ce l-am mai respins inca de doua ori pe Costel, pot spune cu mana pe inima ca sunt distrusaa si ca viata mea nu mai are nici un rost.
Intr-adevar, desi nu ma mai asteptam, soarta mi-a mai oferit doua oportunitati de a ma casatori cu Costel; iar el nu a ezitat si m-a cerut de fiecare data de nevasta. Aveam amandoi 37 de ani si puteam nu cladi un viitor frumos impreuna, cata vreme sotia sa decedase, iar baiatul lui era suficient de mic pentru a nu constientiza tragedia care ii marcase existenta si a putea vedea in mine o a doua mama, la fel de buna si iubitoare ca prima. Dar, din nou am ratat sansa, refuzand propunerea lui Costel... Asa ca la putin timp dupa aceea s-a casatorit cu Daniela, o femeie oportunista si materialista, de care avea sa divorteze dupa numai cativa ani. Si asa se face ca a aparut o alta sansa, ultima, de a ma insoti si casatori cu Costel. Din pacate, asa cum la precedentele patru cereri in casatorie ale lui Costel gasisem tot felul de scuze prostesti pentru a raspunde negativ, asa am gasit si la a cincea. Iar acum, la 43 de ani, ma simt atat de batrana...
Ajunsa in pragul senectutii, imi plang singura de mila, intrebandu-ma daca drama mea este urmarea unui destin crud sortit de ursitoare la nastere sau consecinta propriei prostii din capul meu. Cat despre Costel, el s-a casatorit a treia oara si, din cate am inteles de la el, acum este fericit. Vorbim destul de des, ne si vedem uneori, si nu mi-l scot o clipa din minte.
Din aceeasi categorie:
Sora cea mică a fost dragostea cea mare...
Stiu ca s-a tot spus asta, insa trebuie sa o repet, la randul meu: intortocheate sunt caile Domnului atunci cand e vorba de dragoste! Nu as fi crezut ...
Frumusețea mă ține departe de muncă
Desi nu cred in farmece sau in alte stiinte oculte, am ajuns la concluzia ca sunt o femeie blestemata! Altfel nu se explica faptul ca nu reusesc sa im...
Nepotul m-a batjocorit, dar unchiul lui chiar m-a iubit
Maricel a fost in doua randuri sotul meu. In urma cu zece ani ne-am casatorit pentru prima oara; pe atunci eu nu implinisem inca 30 de ani, in vreme c...
Dragoste cu sacrificii
Dragi prieteni, traiesc o drama. O poveste de dragoste rara, cum putine dintre femei au parte la viata lor, dar care, poate nu va vine sa credeti, nu ...
TINETI MINTE!