"Nu e nimeni pe strada, ochii tristi sa mi-i vada", zice un refren celebru. Dar mie nu mi se potriveste decat prima parte, adica, desi singur pe o strada, nu sunt deloc trist. Dimpotriva, sunt cat se poate de binedispus, lucru usor de inteles, judecand dupa faptul ca ma intorc de la o chermesa si sunt destul de bine afumat.
E 5 dimineata si ma aflu pe undeva prin Voluntari, habar nu am unde. Cativa amici au luat taxiul spre casele lor, dar eu, locuind pe Fundeni, adica relativ aproape, mi-am zis ca nu ar fi rau sa fac putina miscare in zori de zi, abia mai scot fumul de tigara din haine. Asa ca am luat-o la pas pe jos.
Parcurg cateva sute de metri, dupa care nevoia de urinare ma opreste in loc. Ma dau dupa un gard cu intentia de a elibera surplusul de lichid din corp, cand deodata aud un latrat: "Wrau! Wrau!" Incerc sa nu-l bag in seama, dar el continua sa se auda. Din ce in ce mai tare, din ce in ce mai aproape. Ma intorc si constat ca nu e un caine, ci o haita intreaga. Vreo zece. Mari si agresivi. Instantaneu, imi trece nevoia mica. Imi ridic rapid pantalonii si incerc sa mi-i apropii pe dulai vorbind cu ei: "Cutu, cutu! Ce cutu cuminte..." Nu tine. Mai rau ii atat.
Fac cativa pasi spre ei, in ideea ca poate, de frica, se dau la o parte. Nu se dau. "Mrrrr! Mrrrrr!" isi arata coltii cel mai mare dintre ei maidanezi, unul negru si latos. "Ho cu tata!", ii raspund, aplecandu-ma dupa o piatra. Mare greseala. Ca turbati, dulaii se arunca asupra mea, urland ca lupii la stana. Realizez ca nu-i de gluma si o iau la fuga. Ma prind si ma incoltesc, latrand ca turbatii: "Wrau, wrau!, Hau, hau!" Dau cu sutul la intamplare, nimeresc doi dintre ei, cand deodata simt o arsura in femurul piciorului stang. "Am belit-o!", imi spun in gand, continuand sa lovesc in stanga si in dreapta. "Sunt mancat, la propriu si la figurat!".
Arunc cu piatra si-l nimeresc pe cel negru si urat in cap. Ii sparg teasta, iar sangele incepe sa siroiasca pe asfalt. Sper ca asta sa-i puna pe fuga pe ceilalti, dar ma insel. Nu-i pune, ci dimpotriva: mai rau ii intarata. Se reped asupra mea cu furie animalica, pe deplin justificata daca ma gandesc ca doar sunt animale: "Wrau wrau!". Ma dezechilibrez si cad la pamant. Stau nemiscat, fac pe mortul. Sper sa plece si ma lase dracului in pace. Aiurea, nu pleaca. Nu ma lasa. Vazandu-ma trantit, mai abitir sar la mine. Ma musca de peste tot. Harcea-parcea ma fac. Incerc sa ripostez, dau unde apuc, il prind pe unul de boase, pe altul de coada si-i invartesc deasupra capului. Simt o noua arsura, una dureroasa rau, si ma vad nevoit sa le dau drumul.
Situatia devine dramatica. Lupta este inegala. Urletele haitei sunt infioratoare. Incep sa cred ca nu sunt caini, ci lupi, ca ma vor hali de viu si ca aici imi voi gasi sfarsitul. Ma gandesc la moarte. Gandul ma sperie si imi da puteri nebanuite. Ma scol cu doi caini in spate, ma scutur de ei, ii arunc cat colo si ii dau altuia, care sarise la gatul meu, un pumn in ochi. "Ieieieieie!" scanceste potaia si cade lata. Contraatac furibund. Apuc doua cataroaie si le arunc inspre javre. Unul dintre ele nimereste in plin si ii pot auzi coastele unui maidanez paraind sub greutatea bolovanului. "Ihihihih!", scoate niste sunete greu reproductibile animalul cazut la pamant. Mi-ar fi mila de el, daca as avea timp sa-mi fie mila de el. Dar nu. Nu am timp nici de mila fata de mine insumi, daramite fata de cainele care m-a muscat.
Cu ultimele puteri o rup la fuga prin bresa creata in haita de caderea javrei lovite cu piatra. Sunt insa ajuns si incercuit din nou de dulaii al caror efectiv este in continua crestere. Nu mai am puteri sa lupt. Ma uit in jur. Nu e nici tipenie de om. Ma intreb ce m-ar putea slava. Nu gasesc raspuns. Sunt cat pe ce sa ma resemnez si sa ma las prada cainilor insetati de sange, cand deodata ceva neasteptat se petrece. Ceva minunat. Animalele incep sa o ia la fuga unul dupa altul, abandonandu-ma in strada. Nu inteleg de ce pana nu vad in spate, aparuta ca din senin si apropiindu-se de mine, o fatuca draguta, purtand o pijama cu ursuleti si tinand in mana ceva ce seamana cu o lanterna, dar care in realitate este un aparat cu ultrasunete, special conceput pentru alungarea cainilor.
Ii multumesc fetei din tot sufletul si ma ofer sa o scot in oras dupa ce ranile javrelor mi se vor fi vindecat. Nu stiu de ce, din mila sau din alt motiv, dar accepta. Ma conduce pana in soseaua principala, unde ma urc intr-un taxi: "Repede! La urgenta!", ii comand soferului, dupa care imi pun castile pe urechi si dau drumul la Europa Fm, exact la fix pentru a prinde cunoscutul refren al lui Ric Ocasek, de la The Cars: "Who’s gonna pick you up when you fall..." Chestia asta ma face sa imi dau seama ca nici nu am intrebat-o cum se numeste pe cea care m-a ridicat de unde eram cazut. Nu-mi fac insa griji. Stiu ca nu peste mult timp va fi a mea...
ADAUGA COMENTARIU
Din aceeasi categorie:
Strănutul
Ma aflu in autobuz. Unul aglomerat, ca pe vremea autobuzelor aglomerate. Ma indrept catre casa, dupa un lung program de rutina si dupa o scurta raita ...
Porcul
Hai sa va spun una tare amuzanta. Adica amuzanta pentru voi, care o cititi, nu si pentru mine, care am trecut prin ea. Desi, la urma urmei, ce a fost,...
Picnic
E week-end. Se anunta vreme superba. Numai buna pentru iesit la un picnic cu prietenii. Vorbesc, asadar cu gasca, fac convocarea si sambata dimineata,...
Tramvaiul
La 7.30 trebuie sa fiu la gara la Basarab. La 8.15 pleaca trenul. Imi iau o marja de siguranta, sa am timp sa-mi cumpar bilet, un ziar, un covrig si o...
TINETI MINTE!