In partea din spate a autobuzului 135, pe doua din cele patru scaune alaturate, stau o fata de vreo 18 ani si-un baiat de vreo 20, cu figuri comune. Genul de tineri fara griji, care traiesc clipa cu intensitate, pentru ca viata nu a inceput inca sa le arate partea sa meschina, plina de frustrari, insatisfactii si neimpliniri. La radio, fixat de sofer pe un post particular, se transmite un top muzical de tip “oldies but goldies”, dar calatorii, adanciti in ganduri personale, receptioneaza piesele difuzate fara prea mult entuziasm, putini fiind dispusi sa se intoarca in timp impreuna cu artistii si sa rememoreze secvente consumate.

E dimineata, putin trecut de ora 8 si in statia de autobuz Orizont din Drumul Taberei s-au adunat vreo douazeci si ceva de oameni, aceiasi oameni care se aduna in fiecare zi, la aceeasi ora si care au ajuns sa se cunoasca si sa se salute: "Hai noroc, nea Stamate! Merge?"; "Merge, nea Pandele, de ce sa nu mearga?" sau "Gata, doamna Elvira, ati plecat?"; "Gata, o iau iarasi de la capat!"; "Ce sa facem, asta-i viata!" Si altele la fel. Sunt, oamenii respectivi, un fel de familie, asa cum sunt si altii in multe alte locuri: fiecare stie totul despre ceilalti si toti ceilalti stiu totul despre fiecare.

“Mai baieti, fiti atenti sa nu cadeti si sa va loviti!” Cel care vorbeste este un barbat trecut de prima si chiar de a doua tinerete. E un om din cartier, cunoscut sub numele de “Nea Banloc”, care are papuci in picioare si parul complet alb in cap. Baietii, calare fiecare pe cate o bicicleta, il privesc surprinsi: “Ce s-a intamplat, nea Banloc, nu-ti place cum punem frane? N-auzi ce frumos scartaie asfaltul sub noi?” Omul le vorbeste calm, parinteste: “Ba da, ma distreaza sa ma uit la voi si sa vad cum va jdreliti fesele pe asfalt, cunosc senzatia asta placuta, dar zic ca e bine sa aveti aveti grija. Pe timpuri, cand eram eu ca voi, si eu puneam frane pe bicicleta, d-alea serioase, nu gluma. Numai eu stiu cate perechi de pantaloni am sfasiat in cadere! Zburam cu ea intre intre picioare ca un armasar, nu altceva!”

La patiseria de langa Piata Rosetti e coada. Miroase frumos, a mancare proaspata, si lucrul asta atrage multi clienti. Intre cei asezati la rand acum, doi tineri la vreo 25 de ani, cu aer de studenti, unul cu parul lung, pe ceafa, iar altul tuns scurt, care comanda: "Doua merdenele si doua strudele cu mere la pachet!" Vanzatoarea, amabila, le impacheteaza cele cerute, iar ei platesc si dau sa plece, cand pletosul este prins de mana de o babuta murdara, mica si stafidita, purtand pe cap o broboada decolorata si zdrentuita: "Maica, mi-e foame!"

In trenul regio de la Pitesti spre Bucuresti, e liniste. E seara, incepe sa se intunece si, satui de conversatie circumstantiala, calatorii pun capul jos, in cautarea clipei de relaxare. “Cat mai avem?”, il intreaba un batran decrepit, de loc din Curtea de Arges, pe un student ce se intoarce de la neamuri. “Vreo ora si ceva”, raspunde tanarul plictisit, fara sa se uite la ceas. “Eh, atunci pot sa trag un pui de somn...”, conchide mosneagul, inchizand ochii si cazand instantaneu in amorteala.

Peste nici cinci minute, trenul ajunge in Ghergani, o mica localitate de pe langa Titu, unde, in plin camp, stationeaza vreo doua minute. Deodata, in compartimentul in care doarme varstnicul, intra un om cu chipul ravasit. E un barbat la vreo 40 de ani, tras la fata, murdar pe gat, imbracat in haine taranesti, ponosite. Ochii ii sunt dusi in fundul capului, iar transpiratia ii formeaza broboane grele pe frunte si pe dupa ceafa. Arata ca un haituit si, de fapt, chiar asta si e.