Ma numesc Dan P, am 75 de ani si locuiesc in Bucuresti, in apartamentul in care m-am mutat inca de cand m-am insurat, in urma cu 50 de ani. Am din casatoria cu Sanda o fata de 45 de ani, pe nume Geanina, care la randul ei are cu sotul ei, Marius, un baiat, Paul, de 5 ani. Nepotul meu. Din pacate, desi dupa enumerarea numelor atator membri ai familiei s-ar putea trage concluzia ca sunt inconjurat de fiinte dragi si implinit din toate punctele de vedere, in realitate lucrurile nu stau deloc asa.

Dimpotriva, sunt un om singur. Asta fiindca Sanda a divortat de mine in urma cu 25 de ani si locuieste in Pitesti, in vreme ce fata mea este stabilita in strainatate de mai bine de 10 ani. Cat il priveste pe Paul, nepotul meu, ei bine pe el nu l-am vazut nici macar o data de cand s-a nascut. Si luna viitoare implineste 5 ani...

Cum am ajuns in situatia aceasta ingrozitoare, e o poveste lunga si dureroasa, iar sa vi-o impartasesc imi este extrem de neplacut. Dar cu toate acestea o fac, gandindu-ma ca poate va ajunge sa fie citita de fiica mea si, intr-un fel sau altul, va misca ceva in ea si o va ajuta ca macar acum, in ceasul al unsprezecelea, sa vada cat de mult a gresit si greseste fata de mine. Mai inainte insa de a va spune cum de am ramas fara nepot, sa va relatez cum s-a facut ca am ramas fara fiica si nevasta, caci toate aceste triste evenimente se leaga intre ele, fiecare dintre ele concurand mai mult sau mai putin la dezastrul actual al vietii mele.

Am trait, inca din adolescenta, perioade nefericite si am avut parte de zile grele. Parintii mei au decedat intr-un accident de masina pe cand nu implinisem inca 18 ani, asa incat de cresterea mea s-au ocupat o matusa si, mai ales, sora mea mai mare, Maria. M-am angajat inca de cand am terminat scoala profesionala ca fochist intr-o centrala termica, post bine remunerat, dar in acelasi timp deosebit de istovitor. Am muncit pe branci toata viata si am reusit sa-mi fac un rost. M-am insurat la 25 de ani cu Sanda, o fata simpatica, fasneata, dezghetata, pe care am inceput sa o indragesc dupa ce ne-a facut cunostinta sora mea mai mica. Cum si ea castiga binisor (era secretara unui director de la Metrorex), ne-am putut permite sa cumparam imediat dupa cununie un apartament frumos in cartierul Drumul Taberei. Dupa cativa ani a venit pe lume si Geanina, fiica noastra, eveniment care ne-a umplut inimile de bucurie si ne-a facut sa ne simtim cu adevarat impliniti si fericiti peste masura. Din pacate pentru mine, fericirea nu avea sa dureze prea mult...

Dupa 25 de ani de la casatorie, am fost pus in situtia jenanta de a imi gasi sotia in pat cu Marcel, un vecin de bloc ceva mai tanar decat mine, care ii sucise mintile Sandei cu tot felul de promisiuni, pana o convinsese sa ii cedeze. Din pacate pentru ea, chiar atunci se intamplase ca eu sa scap mai repede de la serviciu si sa ma intorc mai devreme acasa, surprinzandu-i pe cei doi asupra faptului. M-am separat de Sanda in chiar seara aceea, gonind-o pur si simplu din casa si spunandu-i sa nu se mai intoarca niciodata. La partaj, am pastrat apartamentul si masina, dandu-i in schimb o suma considerabila de  bani, cu care a putut la randul ei sa isi ia o casa in Pitesti, acolo unde s-a retras dupa separare. Fata nostra, Geanina, in mod surpinzator pentru toata lumea, a ales sa ramana cu mine, aceasta probabil si pentru ca era destul de mare ca sa realizeze ca mama ei fusese cea care gresise, ci nu eu.

Dupa plecarea Sandei nu m-am gandit nicio clipa sa ma recasatoresc, si nici nu am facut-o, desi oportunitati au fost destule de-a lungul timpului. Aveam numai 50 de ani si, fara falsa modestie, aratam destul de prezentabil sau, cum se spune in popor, ma tineam bine. De altfel nici acum, la 75 de ani, nu ma plang, atata doar ca problemele accentuate cu prostata, ca si ametelile frecvente, imi spun ca ceva-ceva e putred in organismul meu si ca foarte mult nu am sa mai traiesc. Si, sincer vorbind, nici nu am mare dorinta sa mai traiesc, cand in fata mea nu se arata nimic frumos, promitator, datator de sperante. Bineinteles, alta ar fi situatia daca i-as avea alaturi pe Geanina si pe Paul, atunci as avea pentru ce sa lupt, sa ma zbat. Asa... Asa ma rezum la a trai din amintiri si a astepta, singur cuc, inevitabilul sfarsit. Cum s-a facut insa de am ramas singur?

Cand a terminat facultatea, Geanina a ales sa emigreze in Germania. Avea 25 de ani, era hotarata si nimeni si nimic, nici insistentele mele, nici rugamintiele mamei sale, cu care pastra o stransa legatura, nu au reusit sa o convinga sa ramana. Fire independenta, la fel ca toti ceilalti din familie, si deosebit de inteligenta pe deasupra, Geanina si-a dat seama ca pentru una ca ea nu exista un viitor sigur  in Romania anilor ‘90 si ca singura solutie de a obtine ceva de la viata era sa plece afara. La randul meu, si eu mi-am dat seama de asta, dar, cum parintele din mine nu putea accepta ideea de a ramane, dupa sotie, si fara fiica, ma tot opuneam plecarii ei. Pana la urma insa, promitandu-mi ca are sa se intoarca dupa ce isi va duce la bun sfarsit planul, Geanina a plecat in Germania, iar eu am ramas singur-singurel in tara. Aveam, pe atunci, 65 de ani si ma intrebam, dupa atatea pierderi, ce altceva as mai putea pierde. De abia peste cativa ani aveam insa sa primesc raspunsul, unul cumplit de dureros: pe nepotul meu, pe el il mai puteam pierde...

Ajunsa in Germania, Geanina a gasit un loc de secretara la o companie multinationala si, in cadrul companiei, un sot bun, sufletist si iubitor. Siegfried, cum se chema el, era directorul de marketing al firmei, postura care ii permitea sa calatoreasca mult, in toate tarile vest-europene, dar nu numai. Asa se face ca, la scurt timp dupa ce s-au casatorit, Geanina si Siegfrid au venit si la Bucuresti, producandu-mi o bucurie inimaginabila. Nu aveam de unde sa stiu atunci ca era ultima dintre bucuriile vietii mele, ca viitorul nu avea sa-mi rezerve decat un sir nesfarsit de suparari, una mai mare ca alta...

Mai intai a fost necazul cu Siegfried. Plecat intr-o delegatie, s-a vazut implicat intr-un acccident auto, din care din pacate nu a supravietuit. Asa s-a facut ca Geanina a ramas singura printre straini, vaduva la nici 30 de ani. Am rugat-o atunci, din nou, sa se intoarca acasa. Nu a vrut, insa. Asa ca m-am dus eu in Germania. Am locuit cu ea cateva luni, ajutand-o sa-si revina dupa socul suferit si sa treaca peste imensa pierdere inregistrata si facand-o sa inteleaga ca nu e totul pierdut, ca este inca tanara si isi poate lua oricand viata de la capat. Apoi m-am intors in tara. Eram oarecum linistit, stiind ca am lasat-o cat de cat in regula pe fata mea. Cand colo, la nici doua luni de la plecarea mea, am primit un  telefon de la ea, in care imi spunea ca se marita. Am ramas paf.

Ce se intamplase? Pentru a isi reveni mai repede, Geanina apelase la ajutorul unui psiholog terapeut, profesorul Brenner, un doctor destul de ciudat ale carui servicii costau insa foarte mult. Acesta a considerat intelept sa o faca pe fata mea sa uite prin ceea ce a trecut folosindu-se de hipnoza regresiva, metoda prin care o facea sa isi stearga din memorie trecutul si totodata sa nege ceea ce nu reusea sa stearga. Poate ca nu era rau ceea ce urmarea Brenner, daca asta nu ar fi implicat si uitarea parintilor ei, adica a mea si a Sandei, si a vietii petrecute in tara inainte de a emigra. Dar asa, el a facut-o pe fiica mea sa ma renege, sa considere ca sunt o povara pentru ea si sa rupa orice comunicare cu mine. Ba mai mult, acelasi tratament i l-a aplicat si Sandei, si tuturor celorlalti membri ai familiei. Asa se face ca, peste noapte, ne-am trezit ca nu mai stim nimic de Geanina. Instiintarea ca se marita a fost ultima pe care am primit-o de la ea, insotita de rugamintea de a nu o mai cauta niciodata Apoi si-a schimbat  schimba domiciliul, numarul de telefon celular si si-a facut pierduta urma complet. Eram distrus. Dar asta nu era inca totul...

Peste o vreme, dupa ce s-au mai limpezit apele, am inceput sa facem niste cercetari, atat eu, cat si Sanda, care, in paranteza fie spus, lasata balta de cel cu care ma inselase, incercase sa revina in bratele mele de nenumarate ori, fara succes insa. Eu am spus de fiecare data "nu" si am continuat sa pastrez relatia cu ea intr-un registru cald, prietenesc, dar nimic mai mult. Totusi, in dorinta de a da de urma fiicei noastre ne aflam de aceeasi parte a baricadei, si asa se face ca, de voie, de nevoie, eram oarecum apropiati in acea perioada, asa cum de altfel suntem si acum. Dar, cum spuneam, intre noi nu era si nu este altceva decat prietenie, o prietenie cu atat mai stransa cu cat, aveam sa aflam nu dupa mult timp, eram, eu si Sanda, bunicii unui baietel pe care il chema Paul. Cum am aflat asta?

Dupa cativa ani de la disparitia Geaninei, intr-o buna zi am primit un telefon neasteptat de la Dana, o nepoata stabilita de multi ani in Franta si care fusese in vacanta in Alpi, in Austria. Acolo se intalnise cu Geanina. Mai bine zis, o vazuse ea pe Geanina, caci Geanina nu o vazuse pe ea. Desteapta, fata s-a dus la receptia hotelului din apropiere si s-a interest de ea. Astfel ii aflase numele, adresa, dar si un lucru absolut surprinzator, anume ca ea si sotul ei, un roman pe nume Benny Ionascu, aveau un copil in varsta de 4 ani, pe nume Paul. Cum s-a intors la Bucuresti, Dana a venit direct la mine si mi-a pus pe tava toate datele de care aveam nevoie pentru a o putea gasi pe Geanina. Pentru ca, asa cum intuiti, cum am auzit de grozavia pe care o facuse, m-am hotarat sa plec imediat in Germania. Sanda, de asemenea, a lasat totul deoparte si a venit cu mine. Pe de o parte, a procedat rau, fiindca a fost nevoita sa simta acolo aceeasi umilinta pe care am simtit-o si eu insumi; pe de alta, a procedat bine, fiindca daca i-as fi povestit eu prin ce am trecut, mai mult ca sigur ca nu m-ar fi crezut...

Am ajuns in Germania pe la orele pranzului si ne-am cazat la un hotel din apropiere. Am despachetat si pe seara ne-am dus si am batut la usa familiei Ionascu. Eram, amandoi, atat de emotionati cum cred ca nu mai fusesem decat la nasterea Geaninei. Intr-un fel, chiar am fi putut spune ca, pentru noi, se nastea din nou, dupa o perioada atat de lunga in care nu stiusem nimic de ea. Mai mult chiar, o data cu ea, de data se nastea si nepotelul nostru, Paul, pe care abia asteptam sa-l vedem si sa-l strangem in brate. Numai ca, spre crunta noastra dezamagire, asta ne-a fost cu neputinta. Pur si simplu, sotul Geaninei, care a deschis usa, nu ne-a dat voie sa intram in casa (!). S-a postat in pragul usii si ne-a gonit cu vorbe urate, in vreme ce Geanina ne-a strigat, peste umarul lui, sa nu mai venim niciodata, ca nu vrea sa mai aiba de a face cu noi... Incredibil! Fata noastra, propria noastra fata, sa ne alunge pe noi, parintii ei...

N-am avut ce face insa. A trebuit sa ne intoarcem in tara cu coada intre picioare, nu inainte de a mai face cateva incercari de imbunare a celor doi si de a lasa, intr-un final, cadourile pentru micutul Paul la usa... Si asta nu-i totul. Scene asemanatoare s-au petrecut si peste jumatate de an, si peste un an... Si probabil ca se vor petrece si la anul, cand intentionam sa mergem iar la ei. Incet-incet am ajuns sa ma resemnez si sa ma consolez cu gandul ca, desi nu mi-am vazut niciodata nepotul, tot e bine ca stiu ca-l am, ca el exista pe acest pamant. La urma urmei, sunt alti batrani, ca mine, care ar da orice sa stie asta. Intre timp, n-am ce sa fac decat sa ma rog bunului Dumnezeu si sa sper ca odata si odata ii va lumina mintea Geaninei, incetosata de aberatiile profesorului Brenner, si o va face sa inteleaga cat de mult greseste...

Din aceeasi categorie:

Soacră-mea își dirijează fiul, care mă dirijează pe mine

Numele meu este Dalia si sunt din Bacau, ca si Bogdan, sotul meu, cu care locuiesc in centrul orasului. Eu am 35 de ani, iar Bogdan - 40. Avem doi cop...

Citeşte mai mult...

Eu îi lucrez pe alţii, bărbatul meu este lucrat de altele...

Nu vreau sa credeti cumva ca mi-ar fi rusine de faptul ca am lucrat ca maseuza, dar, inainte de a va povesti intamplarea cu pricina si urmarile ei, am...

Citeşte mai mult...

Între mine şi pisică, soţia a ales pisica...

Mi-este destul de greu sa va povestesc incredibila poveste a vietii mele sau, mai bine zis, a ce a mai ramas din ea. Furia ce ma cuprinde amintindu-mi...

Citeşte mai mult...

Fiul pe care l-am crezut un diavol s-a dovedit a fi un înger

Poate nu v-as fi spus niciodata povestea mea, daca nu m-ar fi imboldit sotia mea, “coana preoteasa”, cum ii spun apropiatii. Ea a tinut mortis sa o fa...

Citeşte mai mult...