Ma numesc Anca T. si am 40 de ani. Sunt casatorita de zece cu Mihai, in varsta de 45 de ani, cu care am si un copil, pe Sorin, de 15 ani. Avem o viata linistita, fara lipsuri, dar si fara excese. Cand ne-am casatorit, am locuit intr-o garsoniera din cartierul Colentina dar, cum baiatul crestea si avea nevoie de intimidate, ne-am hotarat sa facem un imprumut la banca, pentru a trece la doua camere. Ceea ce am si facut. Dar, cum ne-am mutat, in loc sa ne fie mai bine, ne-a fost mai rau, iar vietile noastre s-au distrus cu totul.

Ce s-a intamplat? Aici unde ne-am mutat, in zona Obor, avem un apartament la etajul 6. Cand l-am luat, era intr-o stare jalnica, dar incet-incet l-am amenajat si acum arata asa cum ne-am dorit. Singurul inconvenient consta in faptul ca balcoanele nu sunt inchise cu geamuri termopane. Ceva ce poate nu pare a fi foarte grav, la prima vedere, dar care pentru mine si  familia mea chiar asa s-a dovedit... De ce? Pentru ca, o data ce ne-am hotarat sa punem termopanele, Mihai, de profesie inginer mecanic in loc sa se adreseze la o firma specializata, s-a apucat singur de treaba, ca sa mai economiseasca niste bani. Dar, din pacate pentru el, ca si pentru mine, in loc sa economisim la constructie,  mai mult am cheltuit la…  reconstructie. La reconstructia lui Mihai...

Ce s-a intamplat? Nici nu apucase Mihai sa ia masura balcoanelor, cand am auzit un tipat urmat de un zgomot surd, precum acela scos de un sac de cartofi aruncat dintr-un camion. De fapt, nu era vorba de un sac, ci era vorba chiar de Mihai, care se dezechilibrase si cazuse de la balcon. Precum v-am spus, locuim la etajul 6, si primul gand care mi-a trecut prin minte cand l-am vazut de sus zacand in nesimtire, pe gazonul din fata casei, a fost acela ca am ramas vaduva. Ceea ce, de altfel, nici nu era departe de adevar. Adica, cum sa va spun? Nu sunt vaduva, dar am ajuns sa duc o viata atat de grea si chinuitoare, incat sunt momente in care, cu mana pe inima recunosc: mai-mai ca mi-as dori sa fiu vaduva...

Cazut pe niste tufisuri, Mihai a scapat in mod miraculos de la moarte. A fost luat imediat cu Salvarea si transportat la spital, unde i s-a efectuat un control amanuntit, dupa care a fost supus unei serii de operatii complexe, fiindca ranile erau multiple si de naturi diverse. A ramas internat circa o luna, perioada in care medicii au incercat totul pentru a-l readuce la starea normala de dinainte de accident. Si, oarecum au reusit. S-a refacut binisor Mihai, nu mai acuza dureri nici la coloana, nici la cap, nici la picioare. Cu o singura problema se mai confrunta, dar una mai grava decat toate celelalte la un loc: a ramas impotent!

Intr-adevar, oricat ar fi de dureros, acesta este adevarul, aceasta este drama pe care o traiesc: sotul meu este impotent. O neplacere cu care nu cred ca se intalnesc multi barbati, o durere de care nu se lovesc multe femei la varsta mea. Si asta nu e totul. Drama, adevarata drama prin care trec, abia acum incepe. Caci daca ar fi numai o problema medicala, atunci n-ar fi nimic; adevarata problema este una umana, una cu care ma confrunt deja de trei ani si care, oricat de luptatoare m-as declara, m-a daramat: nu mai pot!

Dupa externare, Mihai a fost tacut si suparat. Apoi a devenit suparat si nervos. Foarte nervos. Eu am incercat sa fiu intelegatoare, l-am tratat cu blandete si rabdare, mi-am dat seama ca o lume intreaga s-a naruit pentru el in momentul in care a cazut peste balustrada. M-am straduit sa-l fac sa inteleaga ca nu s-a sfarsit totul, ca viata merge mai departe, ca voi fi langa el pana la sfarsit, ca nu-l voi parasi pentru nimeni si nimic in lume. Si adevarul este ca il iubeam pe Mihai, il iubeam foarte mult. Numai ca el nu credea sau, mai corect spus, nu mai credea asta, desi faceam tot ce imi statea in putinta sa i-o demonstrez.

Intr-adevar, am mers cu sotul meu impotent la o multime de doctori, am incercat pe cai alopate si homeopate, am apelat chiar si la vrajitoare… Am aruncat cu banii in stanga si-n dreapta, nu am precupetit niciun efort pentru a-i reda potenta omului meu. Dar din pacate nu am reusit. Nici macar acatistele date la biserica si rugaciunile sustinute, nu au dat niciun rezultat. Mihai era terminat din punct de vedere sexual, si asa avea sa ramana definitiv.

Dupa circa doi ani si jumatate de la nefericitul eveniment din viata sa, Mihai a inceput sa bea. Adica sa bea vartos, nu sa guste, cum facea pana atunci. Nu avea limite, turna in el intruna: bea berea ca pe apa, si coniacul ca pe bere, adica tot ca pe apa. Nu conta ca ii spuneam si eu, si baiatul, si alte rude si prieteni sa se potoleasca, sa redevina omul bun si serios care a fost. Ne replica la toti ca noi nu stim prin ce trece el. Iar cand ii spuneam ca stim si-l intrebam de ce bea, spunea  ca bea sa uite, ceea ce era adevarat, dar numai in parte. Adica intr-adevar bea sa uite de necaz, dar nu sa uite ca era impotent, cum s-ar putea crede, ci bea sa uite - aveam sa aflu ceva mai tarziu - ca il insela nevasta. Adica eu!