Sunt Aneta Rosu, din Pascani, am 38 de ani si sunt necasatorita. Ba, mai mult chiar, sunt inca domnisoara, aceasta insemnand nu numai ca sunt o femeie nemaritata, ci sunt si fata mare. Mai pe sleau spus, sunt inca virgina, adica nu am intretinut raport intim cu niciun barbat pana in ziua de astazi. Si, sincer vorbind, nici nu cred ca am sa o fac vreodata. Daca nu mi-am inceput viata sexuala pana acum, ce rost ar mai avea sa o incep de acum incolo?

Doar ca sa se spuna ca am intrat in randul lumii? Nu, nu... Ma afecteaza prea putin ce zice lumea sau ce se crede despre mine...

Probabil ca va intrebati care e durerea mea. Sunt handicapata, sunt orfana, sunt sluta? Nici vorba! Nimic din toate astea. Dimpotriva, sunt cat de poate de normala: sunt intreaga din punct de vedere fizic si mental, ba chiar as putea spune, fara modestie, ca arat rezonabil si, in plus, am niste parinti buni si intelegatori, care m-au sprijinit intotdeauna in orice decizie am luat, indiferent daca aceasta decizie le-a convenit sau nu. Spun asta fiindca sunt constienta ca si-ar fi dorit sa le daruiesc un nepot, dar, daca nu a fost sa fie, nu a fost, si gata, nu au facut un caz din asta. S-au consolat cu nepotica din partea fratelui meu si nu au exercitat presiuni asupra mea, chiar daca singuratatea mea nu le-a picat prea bine. Daca stau si ma gandesc, la urma urmei ei sunt direct raspunzatori pentru aceasta singuratate a mea, ei (si in special, mama) fiind cei care mi-au insuflat inca din tinerete pasiunea pentru seriale TV si m-au facut sa imi exacerbez aceasta pasiune pana intr-acolo incat nu m-au interesat niciodata baietii sau barbatii si nici nu am avut un alt hobby.

Totul a inceput spre sfarsitul anilor '80, pe cand la canalul public de televiziune se difuzau serialele "Dallas" si "Liniile Maritime Onedin". Era cam tot ce se putea viziona pe atunci la televizor, cata vreme restul era propaganda comunista. Aveam 14 ani si, in lipsa unor preocupari  majore si a unui cerc de prieteni, preferam sa urmaresc impreuna cu parintii filmele. Pe de o parte erau instructive, se putea invata ceva din ele, iar pe de alta, la randul lor, colegii mei priveau serialele respective si apoi le comentau. Cine nu era la curent cu ceea ce se intamplase in episodul anterior, practic se excludea singur de la discutii si, implicit, din gasca. Deci, chiar daca nu mi-ar fi placut serialele, tot ar fi trebuit sa le vad, daca nu voiam sa raman in afara cercului. Dar, sincer vorbind... chiar imi placeau. Vazusem atat de multe episoade incat incepusem sa prind firul povestii si eram captivata. Asta in prima faza, caci mai apoi, odata capacitata, ajunsesem ca abia asteptam un nou episod; iar in final, in ultima instanta, am ajuns sa nu mai ratez niciun episod, nu mai puteam fara ele...

Dupa '89, cand au inceput sa emita o multime de posturi TV, transmitand jurnale de stiri, tot felul de filme si emisiuni sportive, documentare si talk-showuri politice, oamenii aveau o oferta variata... Eu si parintii mei am preferat, insa, intotdeauna, sa ramanem cantonati in zona serialelor cu care ne familiarizasem inca dinainte de '89. Asa se face ca atunci cand, in 1992, a inceput difuzarea telenovelei "Si bogatii plang", cu Veronica Castro in rolul principal, am fost toti trei foarte incantati si ne-am propus sa nu ratam niciun episod. Ceea ce am si facut. Aveam 18 ani, sfarcurile imi inmugurisera in pieptul pulsand generos, baietii imi faceau tot felul de apropouri mascate sau chiar invitatii fatise, dar pe mine nu ma interesau vorbele lor, ci ma interesau numai dialogurile personajelor din filme. Atat de atasata ajunsesem de telenovele, incat tin minte ca la vremea respectiva chiar ma indragostisem de Lucelia Santos, actrita principala din "Sclava Isaura", al carui rol omonim il interpreta de-a dreptul magistral. Ajunsesem cu dragostea pentru serial pana intr-acolo incat imi inregistram episod dupa episod pe casete video si le revedeam, noapte de noapte, pana invatam pe de rost replicile sale. In atare conditii, e de inteles ca mai ziua intreaga motaiam la scoala si nu-mi mai ardea de avansurile pe care mi le faceau unul sau altul, tot ceea ce imi doream fiind sa ajung mai repede acasa si sa vad un nou episod din serialul preferat.

La un moment dat, mama si tata au sesizat ca lumea fictiva a telenovelelor imi acaparase tot timpul si ca tindeam sa ma izolez de viata reala, de  prieteni si colegi. Asa incat prin 1995 au incercat sa vorbeasca cu mine, sa-mi deschida ochii si sa ma faca sa mai ies din casa. Degeaba, insa, era prea tarziu: la televizor incepuse difuzarea celebrului serial "Inima salbatica" cu Edith Gonzales si Eduardo Paloma in rolurile principale. Ori, la asa ceva nu as fi renuntat nici daca Fat-Frumos mi-ar fi batut la usa si mi-ar fi propus sa ma ia pe calul sau alb fermecat... Apoi, imediat dupa acel serial, a urmat, in 1996, "Kassandra" cu superba Corraima Torres si cu minunatul Osvaldo Rios in rolurile principale. Implinisem 22 de ani si, desi eram la varsta la care majoritatea colegelor se laudau cu o viata sexuala activa, iar unele aveau chiar planuri de maritis, pe mine ma lasau rece povestile lor, preferandu-le pe cele ale eroilor din serialele sud-americane.