Ma numesc Sonin si am 45 de ani. Pe sotia mea o cheama Sonia, iar pe cei doi gemeni ai nostri, in varsta de zece ani, Marcel si Mironel. Sunt casatorit cu Sonia de douazeci ani, si pana in urma cu cateva luni viata noastra de cuplu era simpla si frumoasa. Nimic rau nu prevestea ceea ce avea sa urmeze, turnura incredibila pe care aveau sa o ia lucrurile. Si totul s-a petrecut numai si numai din cauza faptului ca am vrut sa fac o fapta buna, sa ajut o persoana care in trecut insemnase foarte mult pentru mine si care nici atunci, la momentul reintalnirii, nu imi era indiferenta. E vorba de Laura, fosta mea iubita.
Am cunoscut-o pe Laura in urma cu 27 de ani. Aveam pe atunci 18 ani, si eu, si ea. A fost prima mea iubita, iar eu am fost primul ei iubit. Am descoperit impreuna tainele dragostei si le-am aprofundat intr-atat incat practic nu au ramas prea multe fantezii si artificii erotice prin care sa nu fi trecut, cu care sa nu ne fi condimentat dragostea nabadaioasa.
Speram ca vom ramane alaturi toata viata, ca ne vom casatori, vom face copii si nimeni si nimic nu ne va desparti. Dar n-a fost asa. Dupa sapte ani de iubire tumultuoasa, eu si Laura am apucat-o pe drumuri separate, fiecare vazandu-si de propriul destin. Am crezut, atunci, in momentul separarii, ca nu ne vom mai vedea niciodata. Dar aveam sa ma insel. Dupa nu mai putin de zece ani drumurile noastre aveau sa se incruciseze din nou, intr-un destin fatal.
Dupa despartirea de Laura, am stat o perioada in solitudine, incercand sa ma linistesc. Cand m-am linistit, am iesit din nou la joc. Am cunoscut-o pe Sonia si, dupa numai trei luni, am cerut-o de sotie. M-am grabit fiindca nu am vrut sa repet eroarea din relatia cu Laura, anume sa permit instalarea obisnuintei si a monotoniei care sa omoare pasiunea. Vorba aceea: "Boala lunga, moarte sigura". Cel putin asa fusese cu Laura. Acum insa invatasem lectia si nu aveam de gand sa persist in greseala. M-am casatorit cu Sonia imediat ce m-am convins ca iubirea noastra este sincera si reciproca, si bine am facut. Am trait alaturi de Sonia douazeci de ani minunati, am trecut printr-o multime de intamplari amuzante, ca si prin incercari dramatice, si toate acestea au cimentat relatia noastra. Nu aveam niciun dubiu ca vom fi impreuna, la bine si la greu, pana cand moartea ne va desparti. Dar, din pacate, ceva neprevazut avea sa ne desparta inainte ca moartea sa apuce sa o faca: reintrarea Laurei in viata mea. Si, la ceva timp dupa aceea, aparitia pe lume a copilului ei.
Dupa iesirea mea din peisaj, Laura se casatorise si ea, nu la mult timp dupa ce o facusem si eu. Cunoscuse un baiat de treaba, bun si serios, pe nume Radu, cu care isi construise o casnicie solida, bazata pe respect reciproc si dragoste. Si de ei, ca si de noi, nu se indoia nimeni ca vor ramane nedespartiti pana la sfarsit. Dar nici la ei nu avea sa fie asa. Motivul nefericirii avea sa-l afle ea (si, nu la mult timp dupa aceea, si eu, dar nu si sotul ei) dupa circa zece ani dupa cununie, atunci cand se hotarasera sa aiba un copil: Radu era infertil. Asta cu toate ca investigatiile specifice pe care le facuse impreuna cu sotia sa il aratau ca fiind un om normal... Pur si simplu, omul nu reusea sa lase o femeie insarcinata. Cum Laura implinise, ca si mine, 35 de ani pe atunci, si cum isi dorea din tot sufletul un copil, iar Radu nu era de acord cu adoptia, atunci ea s-a gandit ca singura solutie ar fi sa conceapa acel copil cu altcineva, asta fara stirea sotului. Si, dintre toate variantele posibile, cea mai la indemana eram eu...
Privind acum inapoi, as putea spune ca conjunctura a fost una extrem de favorabila ajungerii in situatia dramatica in care ma aflu in clipa de fata. Cineva, acolo sus, le-a brodit cum nu se putea mai bine asa incat sa nu ne putem opune, nici eu, nici Laura, sa cadem in pacat si sa ramanem acolo. Mai intai ca eu si Sonia ne hotarasem sa avem si noi, dupa ce ne asezasem in fine binisor la casa noastra si ne facusem un rost, unul sau doi copii. Si ne pusesem pe treaba. Numai ca, desi incercam de ceva timp, nici noi nu reuseam sa obtinem rezultatul dorit. Facusem o multime de analize, atat eu, cat si Sonia, toate iesisera foarte bune, dar in ciuda acestui fapt sotia mea nu reusea sa ramana insarcinata. Eu unul stiam ca sunt in regula din punct de vedere al fertilitatii, si asta fiindca in urma cu cativa ani, pe cand eram amandoi numai niste studenti teribilisti, o lasasem insarcinata pe Laura. Bineinteles, ea nu pastrase atunci acea sarcina, dar macar stiam, dupa nefericitul moment al avortului, ca atat eu, cat si ea, eram apti pentru procreere. Ceea ce partenerii nostri de viata nu stiau...
Si seria coincidentelor nefaste ce au adus furtuna in viata mea nu se opreste aici. Perioada tulbure pentru mine si Sonia, in care ne straduiam fara succes sa concepem un copil, s-a suprapus celei in care Laura si Radu incercau acelasi lucru, si ei fara succes. Drept pentru care, atunci cand Laura a venit la mine sa imi comunice hotararea sa de a face un copil cu orice risc, si sa ma intrebe daca nu mi-as dori sa fiu eu cel ce o ajuta, am acceptat. Mi-am spus ca, daca nu a fost sa fie cu sotia mea, macar cu Laura sa fie, si am spus da. Cu o conditie insa: i-am impus Laurei ca, dupa consumarea actului intim dintre noi, unul ce avea sa ramana singular, izolat, sa stopam comunicarea si sa rupem definitiv orice legatura dintre noi. Aceasta fiindca nu doream sa stiu daca contopirea noastra dusese la vreun rezultat, nu doream sa existe niciun fel de obligatii din partea nimanui si niciun fel de implicare sentimentala sau materiala din partea mea in cresterea copilului. Laura nu a avut nimic impotriva, ba dimpotriva, a primit cu entuziasm propunerea mea, mai ales ca situatia sa materiala era una infloritoare. Si intr-adevar asa a fost. Dupa ziua respectiva, in care ne-am iubit ca nebunii, ca odinioara, ne-am urat unul altuia sanatate, fericire si noroc si ne-am despartit pentru totdeauna. Sau cel putin asa credeam atunci...
Dupa episodul relatat a urmat un altul la fel de important, dar in acelasi timp la fel de incredibil: Sonia a ramas insarcinata! Desi nu prea mai speram asta, ba chiar ne resemnasem amandoi cu ideea de a nu avea mostenitori, s-a intamplat ca intr-o buna zi Sonia sa imi dea vestea cea mare. Am primit-o cu o bucurie extraordinara si nu mi-am putut retine un gand altruist vizavi de Laura, care se confrunta cu aceeasi spinoasa problema: oare ea si Radu reusisera intr-un final sa aiba copii? Aveau sa treaca mai bine de zece ani pana sa aflu raspunsul la aceasta intrebare. Un raspuns care, odata aflat, mi-a dat viata pste cap, m-a nenorocit efectiv...
Copiii nostri tocmai implinesera zece ani. Spun "copiii", ci nu "copilul", fiindca soarta voise ca, dupa ce ani de zile sa nu putusem primi in dar de la Cel de Sus un copil macar, atunci cand ne daduse, ne daduse... doi! Intr-adevar, Sonia adusese pe lume doi gemeni, carora le pusesem numele Marcel si Mironel. Doi copii minunati, care umpleau casa si care implineau visul intregii noastre familii, completand in mod fericit existenta simpla si frumoasa a mea si a Soniei. Primind un asemenea dar, am multumit din suflet bunului Dumenzeu, m-am simtit in sfarsit realizat pe toate planurile si am simtit ca nu imi mai trebuie nimic. Nu avem de unde sa stiu atunci ca bunul Dumnezeu imi daduse chiar mai mult decat cerusem si ca tocmai acel surplus de fericire avea sa aduca in viata mea o nefericire extrema. Acel ,,bonus'' era copilul Laurei, copil pe care il concepuse cu mine, in acea unica si disperata incercare de a deveni mama. Incercare care, aveam sa aflu cand ma asteptam mai putin, si cand imi doream cel mai putin, se dovedise reusita...
Dar sa nu ma abat de la firul povestirii. Deci, de la evenimentele respective au trecut zece ani. Copiii nostri erau deja mari. Cat o priveste pe Laura, de ea nu mai stiam nimic tot de zece ani. O perioada care parca a zburat, atat de repede a trecut. O perioada din care am ramas cu multe amintiri frumoase, dincolo de aniversarile copiilor si ale noastre, vacantele de neuitat sau sarbatorile alaturi de parintii nostri. O perioada atat de calma si linistita incat parca prevestea furtuna nebuna ce avea sa se abata in curand asupra noastra.
Era duminca. Iesisem cu familia in parc, ne distram si ne simteam bine. Eram fericiti. Cand, deodata, in fata ochilor a aparut o alta familie fericita: Laura, Radu si baiatul lor... De cum i-am vazut, am stiu ca baiatul era al meu! Nu numai asemanarea fizica mi-a spus asta, ci mai ales atitudinea Laurei, care s-a facut palida si a ramas incremenita locului. M-am apropiat de ei cu o emotie greu de exprimat in cuvinte si am salutat-o pe fosta mea iubita. Ea m-a prezentat sotului ei, eu le-am prezentat-o pe sotia mea, am schimbat cateva vorbe, dupa care fiecare s-a dus la treaba sa. S-ar fi putut, cumva, ca intalnirea dintre cele doua familii sa nu aiba niciun fel de consecinte asupra niciunuia dintre noi. Asta daca Radu nu ar fi observat la randul sau asemanarea izbitoare dintre Sonin (in naivitatea sa, imbinata cu dragostea feteasca, Laura ii pusese baiatului chiar numele meu...) si mine. Dar el o observase... Si, cum observase si schimbarea la fata a sotiei sale, ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni.
Cum a ajuns acasa, Radu i-a cerut Laurei sa ii spuna adevarul. Si ea i l-a spus, nu a putut sa mai minta. Mintise destul, zece ani la rand. Nu mai putea minti in continuare. I-a spus barbatului ei intreaga poveste. Cum apelase la mine pentru insamantare, cum eu nu o putusem refuza si cum, in urma raportului intim dintre noi, ea ramasese insarcinata si-l nascuse pe Sonin. Ce-o fi fost in sufletul bietului Radu cand a aflat ca crescuse timp de zece ani baiatul altuia, nimeni nu cred ca isi poate inchipui. Eu unul, nici nu vreau sa ma gandesc. Am eu destule alte lucruri la care trebuie sa ma gandesc. Cum ar fi de exemplu, sa o impac pe Sonia si s-o conving sa renunte la divort...
Pentru ca, distrus complet, Radu si-a pierdut uzul ratiunii. Considerandu-se inselat, el a simtit nevoia sa se razbune pe Laura si pe mine, si i-a spus sotiei mele intreaga tarasenie. Initial, Sonia nu l-a crezut, dar dupa un timp, cand el a revenit cu concluziile testului de paternitate, a fost nevoita sa creada. Si, imediat ce a aflat ca sotul ei, adica eu, era tatal altui copil, a hotarat sa divorteze. Nu a dorit sa asculte explicatiile mele, pe care eu le consideram esentiale in obtinerea unei imagini de ansamblu asupra situatiei, nu au interesat-o catusi de putin. N-a interesat-o decat un singur lucru, sa ma vada plecat cat mai repede din caminul conjugal si sa fie lasata singura, sa-si planga durerea. Asa incat, neavand alta varianta, am plecat. Acum locuiesc cu chirie impreuna cu un coleg de serviciu, asteptand citatia la proces.
Cat despre Laura, ea este deja divortata si incearca sa-l faca pe fiul ei sa inteleaga cirumstantele care au impins-o la fapta aceea. Deocamdata fara succes. Si, daca o putea, ar vrea sa-si refaca viata alaturi de altcineva. M-ar fi dorit pe mine ca inlocuitor al sotului ei, si eu la randul meu as fi preferat sa fiu alaturi macar de unul dintre cei trei copii decat de niciunul. Si, cum de gemeni imi este imposibil sa ma mai apropii, cel putin deocamdata, imi ramanea Soninel. Dar, nici de el nu mi-a fost scris sa am parte. El s-a obisnuit cu Radu; pe el il numeste tata, pe mine nu ma considera nimic altceva decat un nemernic. Si nu este singurul... Asa se face ca, vrand sa ajut un om aflat in necaz, pe fosta mea iubita Laura, am ajuns sa imi distrug viata si am ramas pe drumuri, fara nimic. Sa mai spuna cineva ca vorba aceea, cu facerea de bine, nu are deplina acoperire...
Din aceeasi categorie:
Când ai mei m-au părăsit, o straină m-a îngrijit
Numele meu este Doru L. Am 50 de ani si locuiesc in Capitala, unde m-am si nascut. Privind in urma, pot spune ca am avut o viata frumoasa, cel putin p...
Facerea de bine m-a distrus pe mine
In urma cu 3 ani, cand am cunoscut-o prin intermediul internetului pe Marcela, eu aveam 32 de ani, iar ea 28. La inceput am tinut-o numai in vrajeli i...
Liana i-a luat viața unuia, dar mi-a salvat-o pe a mea
S-ar putea sa nu vi se para iesita din comun povestea mea, insa, in ceea ce ma priveste, nu am cunoscut pe nimeni care sa se casatoreasca si apoi chia...
Grasă și frumoasă, devreme acasă, caut dragoste viguroasă
Numele meu este Crina N. Sunt din Vaslui, am 45 de ani, 1.60 inaltime si 100 de kilograme. Desi nu-mi face mare placere sa o recunosc, sunt o femeie p...
TINETI MINTE!