Va scriu aceste randuri din casa parinteasca, situata in oraselul Rm. Sarat, unde m-am intors de curand dupa ce am trait un deceniu in Capitala. Sunt atat de suparata si de furioasa in aceste clipe, incat sper sa nu imi pierd coerenta pe parcurs si sa va pot relata faptele exact asa cum s-au intamplat. Si, ca sa nu lungesc povestea, voi incepe cu ziua in care am ajuns in Bucuresti, adica in urma cu 10 ani...
Aveam 22 de ani, gasisem un serviciu bun la un salon de coafura al carei patron imi asigura si locuinta cu chirie, astfel incat eram foarte entuziasmata. M-am acomodat rapid cu slujba si cu orasul mare in care venisem pentru prima data si, pentru ca totul sa fie si mai frumos, peste putin timp l-am intalnit pe cel care avea sa imi devina sot: Costel, un baiat simpatic si finut, cu 3 ani mai in varsta ca mine, care lucra ca delegat la o fabrica de mezeluri si care, la mai putin de un an dupa ce ne-am cunoscut, m-a cerut de nevasta.
Am acceptat fara sa sovai, fiindca eram indragostita de Costel, iar dupa cununie m-am mutat cu sotul meu in casa socrilor mei. Nu aveam de unde sa banuiesc atunci ca mama si tata lui Costel, oameni cumsecade si muncitori, aflati in pragul pensionarii, se vor scranti peste ceva timp si imi vor da viata peste cap.
Viata alaturi de barbatul meu si de parintii sai, Mimi si Aurica, a fost foarte usoara timp de 5 ani, mai exact pana cand socrii mei au iesit la pensie. Ne intelegeam foarte bine, tineam unii la altii si, cum singura mea ruda era tata, ramas in casa parinteasca din Ramnic, pot spune ca Mimi si Aurica devenisera parintii mei adoptivi. Nu stiu insa ce s-a intamplat in sufletele lor dupa ce au iesit la pensie, dar cert este ca de atunci amandoi s-au schimbat: au devenit mai putin comunicativi si sociabili, erau destul de retrasi si mai mereu pareau imbufnati. Asta, pana in ziua in care in gospodarie s-a aciuat, numai Dumnezeu stie de unde, motanul Doru. De atunci, socrii meu aveau sa devina foarte radiosi si senini, fericirea citindu-li-se pe chipuri... Tot de atunci avea sa inceapa, pentru mine, dezastrul.
La scurt timp dupa ce motanul s-a pripasit in casa Costescu au avut loc doua evenimente importante: mai intai, eu am ramas insarcinata - ceea ne-a bucurat enorm pe mine si pe Costel; apoi, in gospodarie s-au inmultit simtitor felinele, care apareau din senin, se acomodau rapid cu habitatul si nu mai plecau - ceea ce i-a bucurat enorm pe Mimi si Aurica. Si uite asa am ajuns intr-un mare impas, caci eu urma sa nasc, iar casa devenise, treptat, adapostul a nu mai putin de opt pisici fara stapan si a doi caini vagabonzi. Prin urmare, intrucat auzisem ca e periculos ca bebelusii sa intre in contact cu animale nevaccinate, mi s-a parut logic sa abordez problema cu socrii mei. Nu doream in niciun caz ca baietelul meu sa fie muscat sau zgariat de Doru ori de semenii lui, dar aveam si alte temeri. De exemplu, ma ingrozea gandul ca bebelusul meu ar putea sa se inece cu vreun fir de par - caci, trebuie sa va spun, intreaga casa ajunsese plina de fire de par de pisica si de caine... Sau, Doamne fereste!, daca ar fi contactat toxoplasmoza ori alte boli periculoase transmise prin fecalele pisicilor? Asadar, cum va ziceam, era musai sa discut cu socrii mei despre pericolul pe care il constituiau animalele pentru copil.
Reactia socrilor la propunerea mea de a indeparta animalele din gospodarie avea, insa, sa ma lase paf, tonul vehement folosit de acestia nelasand loc de interpretari
- Nici sa nu te gandesti la una ca asta, Manuela! Doru este bibeloul nostru si nu ne vom desparti niciodata de el. Acest motan ne-a inseninat batranetile; la fel si celelalte pisici!
Ar fi fost inutil sa insist, sa ii fac sa inteleaga ca un copil le va insenina si mai mult batranetile decat o mata sau chiar opt, cata vreme cei doi isi pierdusera mintile. Si spun asta intrucat tanti Mimi, cum ii spuneam eu soacrei, ajunsese sa gateasca zilnic pentru animalele vagabonde pripasite in gospodarie, rasfatandu-le cu oale intregi de mancaruri alese, cum ar fi ciorba de perisoare, tocana cu ciuperci sau antricot in sos de vin. Iar in acest timp, cum intrasem deja in concediu prenatal si veniturile casei se diminuasera simtitor, eu si sotul meu ne descurcam tot mai greu cu banii... De nenea Aurica ce sa mai spun? Daca tanti Mimi pregatea adevarate ospete pentru lighioanele adunate de pe strada, pe care le servea in farfurii personalizate cu numele fiecareia, socrul meu nu se lasa mai prejos. El ducea saptamanal, prin rotatie, animalele la saloanele de spalat si de tuns, iar atunci cand unul din ele parea a nu se simti bine, fugea cu acesta la medicul veterinar chiar de la primele semne de apatie sau blegeala. Atat de mult iubeau socrii mei pisicile si celelalte animale, incat o mare parte din pensiile, ca si din timpul lor, o alocau ingrijirii acestora, fiind destule zile in care pe mine ori pe Costel nici macar nu ne intrebau daca ne e bine, daca avem ce manca ori daca ne trebuie de ceva.
Timpul a trecut si pe lume a venit Petrut. Negasind intelegere la socrii mei, a trebuit sa ma resemnez cu gandul ca baiatul meu va creste intr-o casa plina cu pisici si caini si sa fiu cu ochii in patru zi si noapte, astfel incat niciun animal sa nu se apropie de el. Cu toate astea, intr-o zi, pe cand Petrut avea putin peste un an, un dulau tot a ajuns si l-a inhatat... Eu spalam rufe in curte, in timp ce Mimi gatea pentru caini si pisici, Aurica il scarpina pe Doru, care torcea puturos, dupa ceafa, iar Costel era la munca. Il rugasem pe socru-meu sa fie cu bagare de seama, ca nu cumva sa se apropie vreun animal de caruciorul in care dormea cel mic ca un... prunc la umbra unui nuc batran, iar el promisese:
- Stai linistita, Manuela! Nicio musca nu se atinge de feciorul tau cat timp sunt eu aici...
Si, intr-adevar, nicio musca nu s-a atins de el. Insa, cum ziceam s-a atins un caine mare si urat, pe nume Haiduc, pe care l-am zarit deodata trecand cu Petrut in gura prin fata mea. Sa imi stea inima, si nu altceva! Am tipat ca din gura de sarpe, si atunci au aparut imediat Mimi si Aurica, exact la timp ca sa vada cum fiorosul dulau lasa copilul jos, in iarba. Din fericire, Haiduc nu il muscase pe Petrut, care de fapt nici macar nu se trezise din somn. Insa, urmare a acestui incident, Costel si-a luat inima in dinti si i-a somat pe parintii sai sa scape de toate animalele din batatura.
- Daca nu scapati de jivinele astea, va scap eu! Adica le otravesc pe toate, le omor!
Auzind una ca asta, desigur ca socrii mei septuagenari au protestat cat de energic au putut, insa in zadar; Costel parea foarte decis sa extermine animalele, al caror efectiv ajunsese intre timp la 13 pisici si 5 caini. Atunci, batranii au incercat sa il induioseze pe sotul meu, sperand ca astfel il vor indupleca sa gratieze patrupedele:
- Costel, ai mila de Doru! Ia uite ce privire scumpa are, cu cata duiosie te priveste! E doar un suflet nevinovat, ca si celelalte. Ai mila de acest motan, Costel!
Ce-i drept, Doru nu parea o amenintare foarte mare la adresa lui Petrut, fiind o felina bleaga si lenesa pe care n-o vazusem niciodata vanand soareci, insa Haiduc si ceilalti dulai chiar puteau face rau copilului. Asta, fara sa reamintesc pericolul pe care il reprezentau firele de par de pisica raspandite prin toata casa... Asa ca barbatul meu n-a avut mila de motan, ci s-a tinut tare, in cele din urma, avand castig de cauza. Urmarea? Chiar a doua zi, care s-a nimerit a fi intr-o sambata, Costel a bagat toate animalele in masina socrului meu, inghesuind cainii in portbagaj si impingand pisicile pe bacheta din spate. Ah, daca ati fi auzit atunci schelalaituri si miorlaituri! Un adevarat concert, si nu altceva...
Din pacate, insa, toata stradania sotului meu avea sa fie in zadar. De ce? Pentru ca la vreo doua ceasuri de la plecarea sa, Aurica s-a intors, insa nu s-a intors cu mana goala. Sau, mai exact, nu s-a intors cu masina goala. Toate animalele erau acolo, in ea, explicatia septuagenarului fiind de-a dreptul naucitoare:
- Imi pare rau, dar nu am putut sa le las acolo... Le-am dus pana in comuna Frumusani, la cativa kilometri de oras, unde le-am dat jos, dupa care am demarat. Cand m-am uitat insa in oglinda si l-am vazut pe Doru si pe celelalte animale fugind dupa masina, miorlaind si schelalaind, am simtit ca mi se rupe inima de mila, asa ca am oprit si le-am adus inpoi...
Ce era de facut? In ceea ce ma priveste, eram asa de suparata si dezamagita, incat n-am putut sa protestez in niciun fel. Costel, insa, care se apucase sa bata covoarele, fericit ca in sfarsit scapasem de parul de animale din casa, s-a infuriat de-a binelea. El i-a smuls cheile masinii lui Aurica, s-a urcat in masina si dus a fost. Iar cand s-a intors, cu masina goala, era in culmea fericirii.
- Gata, le-am dus in Frumusani! Am scapat de animale! N-o sa le mai vedem niciodata...
Dar, cu toate astea, in mod incredibil, nu scapasem. Spre uriasa noastra surpriza si spre imensa bucurie a lui Mimi si Aurica, intr-o seara, la nicio saptamana de cand Costel il lasase pe Doru in Frumusani, aveam sa ne pomenim cu motanul pe acoperisul casei! Sa nu ne vina sa credem! Din pacate insa, in cele din urma a trebuit sa credem, caci nu numai ca acel motan era chiar Doru, dar la scurt timp dupa aceea, numai Dumnezeu stie cum, au aparut inapoi si celelalte animale. Mai trecea o zi, mai aparea o pisica... Inca o zi, alta pisica.... Si tot asa pana s-au intors toate, dupa ele regasind drumul spre casa si cainii, in frunte cu dulaul Haiduc. Socrii mei au fost atat de entuziasmati incat cateva zile la rand tanti Mimi le-a gatit animalelor numai delicatese, iar nenea Aurica le-a dus pe toate la tuns, spalat si vaccinat. Eu si Costel, in schimb, eram atat de mahniti disperati, incat aveam sa recurgem la masuri disperate.
Concret, dupa ce am facut un mic consiliu de familie cu Costel, acesta i-a anuntat pe fanaticii sai parinti ca, daca nu eutanasiaza toate animalele, vom pleca din casa lor. Si, cum sotii Costescu s-au opus categoric eliminarii lui Doru si companiei, in cele din urma aveam sa plecam din Capitala si sa ne mutam la Ramnic, in casa mea parinteasca. Aici, tata, care este pensionar, ne-a primit cu bratele deschise, bucuros ca nu mai este singur si ca totodata isi poate vedea nepotul crescand. Cum Petrut urmeaza sa implineasca 3 ani, am de gand sa il inscriu la cresa si sa ma angajez la un salon de coafura, caci numai din salariul lui Costel, care a gasit de lucru ca sofer de taxi, e clar ca nu ne putem descurca...
Cam asta a fost povestea mea. Acum, ca am pus-o pe hartie, parca - parca mi-a mai scazut un pic furia. Cu toate astea, nu pot sa nu ma intreb zi si noapte ce o fi in mintea socrilor mei. Tanti Mimi si nenea Aurica stiau bine ca gospodaria lor este singurul loc din Capitala unde ne puteam permite sa locuim; stiau ca oportunitatile de realizare pentru mine si Costel, ca si pentru Petrut, atunci cand va creste, sunt mult mai mari in Bucuresti decat in Rm. Sarat; stiau ce pericol reprezinta animalele pentru un copilas, si cu toate astea au preferat sa pastreze si sa intretina pisicile si cainii fara stapan in loc sa isi ajute fiul, nepotul si nora... Din fericire, tatal meu este un om cu capul pe umeri, care, auzind dorinta mea ca nici in casa si nici in curte sa nu existe caini sau pisici, a facut in asa fel incat a scapat de toate animalele inainte sa ajungem la Ramnic cu copilul. Cand a auzit prin ce am trecut cat am trait in casa socrilor mei, el si-a facut trei cruci mari, dupa care a ras sugubat:
- Hehe, daca eram eu acolo, v-as fi scapat de toate animalele alea cat ati fi zis peste! Ascultati la mine ce va spun! Primul il jupuiam pe motanul ala, Doru. Ii puneam pielea pe bat, si, dupa aia, restul fugeau mancand pamantul...
ADAUGA COMENTARIU
Din aceeasi categorie:
Noaptea, în pat, am încurcat-o pe nevastă-mea cu soră-sa
Intamplarea pe care vi-o istorisesc a avut loc in urma cu circa 5 ani, in Bucuresti. Atunci, in blocul in care eu locuiam numai cu mama, s-a mutat o f...
În dormitor, soţul meu făcea tot ce putea ca s-o satisfacă pe mama sa...
Sunt casatorita cu Tristan Stratan de doi ani. Ne-am cunoscut in pauza unui spectacol de teatru, la o tigara, in urma cu trei ani, si peste numai un a...
Tatăl meu o face pe mama soției, iar tatăl ei o face pe mama mea
De la bun inceput, tin sa va anunt ca povestea mea este absolut iesita din comun. Ea are accente ilare, insa de fapt este o poveste trista. Cum ar put...
Bărbatul meu mă doreşte atât de mult încât îmi vine să urlu de supărare...
M-am casatorit cu Vasile in urma cu 15 ani. Avusesem, pana atunci, cateva relatii serioase si incepusem sa cunosc cat de cat barbatii. Simteam imediat...
TINETI MINTE!