Numele meu este Andrada si am 35 de ani. Locuiesc in Sighisoara impreuna cu sotul meu, Damian, dar pe perioada vacantei ne stabilim la Paris, acolo unde avem resedinta de vara. Aceasta fiindca Damian este cetatean francez. As putea spune ca am o viata minunata si ca nu cred sa existe femeie mai fericita ca mine pe lume. Dar inca nu o spun, mai astept trei luni inainte sa fac asta. Atunci, dupa ce se va naste fetita mea, da, am sa pot spune intr-adevar ca nu e nimeni mai fericit ca mine. Ma intreb, insa: oare cum va reactiona Rex la vederea copilei, nu cumva va fi gelos pe ea asa cum a fost  pe toti barbatii din viata mea? Oare de dragul lui Alice - cum am decis impreuna cu Damian sa ii punem numele fetitei -va trebui sa renunt la caine? Daca da, ar fi un fel de razbunare a sortii, caci prea am renuntat la multi iubiti din cauza  lui...

Rex este cainele meu lup, acum in varsta de 7 ani. Un caine deosebit, care imbina in mod fericit cele doua calitati pe care trebuie sa le posede un animal de companie: acelea de fi, in acelasi timp distractiv si folositor. Sau, altfel spus, sa te poti juca cu el ca sa-ti bucuri sufletul, dar sa stii si ca te poti baza pe el in caz de nevoie. Practic, o mare parte din viata mi-am petrecut-o cu Rex, caci in multe locuri am fost cu el si multe lucruri am facut impreuna. Cu timpul, acest patruped a devenit o parte din  mine. Dar acest lucru, din pacate, a atras dupa sine nu numai bucurii si satisfactii, ci si constrangeri si neplaceri. Aceasta fiindca ori de cate ori am incercat sa imi apropii vreun barbat, el s-a simtit neglijat si, animat de gelozie si de o furie vecina cu nebunia, a reactionat vehement, facand totul pentru a ma desparti de respectivul.

Poate va intrebati ce m-a determinat sa imi iau caine si cum de nu am renuntat la el, daca de-a lungul timpului mi-a facut atatea probleme. Ei bine, raspunsurile la cele doua intrebari sunt aproape identice: de luat, l-am luat fiindca am fost de prea multe ori inselata si dezamagita de barbati, iar de pastrat, l-am pastrat deoarece el nu m-a dezamagit si nu mi-a inselat niciodata asteptarile; m-a iubit sincer, dezinteresat, cum nu a facut-o nimeni pana la el. Si-atunci, cum sa dau la o parte o asemenea fiinta draga si iubitoare? Nu, nu l-am indepartat, ci l-am pastrat indiferent cat de mult am suferit de pe urma lui.

Va spuneam ca am fost dezamagita de barbati. Intr-adevar, asa a fost. Ori am fost eu ghinionista in amor, ori am dat dovada de prea mare naivitate, ori pur si simplu asa erau barbatii in vremurile tineretii mele: smecheri, nepasatori si profitori. Cert este ca am fost crunt inselata de fiecare data cand m-am apropiat de vreunul, ajungand a fi folosita si, in cele din urma, parasita. Drept urmare, am decis sa renunt la a mai cauta barbatul ideal si, ca sa nu ma simt singura, l-am cumparat pe Rex, un pui de lup de numai trei luni, cuminte si dulce foc, de care m-am indragostit din prima clipa. Peste nici un an, cand avea sa se faca ditamai dulaul si sa imi puna pe fuga toti iubitii, parca a inceput sa nu-mai mai para asa simpatic si cuminte. Era insa prea tarziu pentru a il alunga, eram lesinata dupa el, asa cum, de altfel, sunt si in ziua de azi, desi au trecut nu mai putin de sapte ani de atunci. Il iubesc din tot sufletul pe acest caine.

Dar sa revin la povestea mea... In urma cu vreo trei ani, satula de frustarile si insatisfactiile vietii solitare pe care o duceam, am realizat ca i-am tinut destul la distanta pe reprezentantii sexului masculin si ca as putea incerca o relansare a vietii mele amoroase. Prea mult statusem singura, zau asa... Admiratori am avut intotdeauna, fiindca, fara modestie, arat foarte bine. Sunt supla si inalta, bruneta cu ochii albastri si am profilul fetei alungit. Nu putini sunt cei care ma intreaba ce caut la fabrica de prelucrare a laptelui, acolo unde lucrez, cand as putea defila pe cat-walk, la prezentarile marilor creatori de moda. Probabil ca asa mi-a fost scris, insa, sa nu ajung top-model, ci sa devin o simpla inginera intr-o mica intreprindere dintr-o mica localitate de la marginea unui mic oras... Dar, de ce sa manii pe bunul Dumnezeu? Nu ma plang. Am aici tot ceea ce-mi doresc. O situatie materiala buna, un sot atent si afectuos, care ma divinizeaza si ma rasfata ca pe un copil, plus o multime de adoratori care ar fi in stare de orice pentru a imi intra in gratii. Cum nu peste mult timp urmeaza sa si nasc, asa cum va destainuiam la inceput, pot spune cu mana pe inima ca soarta a fost buna cu mine. Sunt atat de fericita si de multumita de ce am, incat de multe ori ma intreb ce altceva mi-as mai putea dori. Dar si pana sa ajung aici, prin cate am mai trecut...

Primul barbat cu care am iesit dupa ce am renuntat la singuratate a fost Ciprian, un tip destul de comun ca infatisare, dar foarte calm, rabdator si bun la suflet. Nu-l iubeam, dar il placeam totusi. Ceea ce, din pacate, nu-i convenea deloc lui Rex. Instinctiv, cainele l-a perceput inca de la inceput pe Ciprian ca pe un dusman, asa ca de fiecare data cand il vedea ca se apropia de mine isi arata coltii si maraia amenintator. Destul de sperios din fire, Ciprian a incercat intr-o prima faza sa se imprieteneasca cu dulaul, aducandu-i cuburi de zahar si ciocolata, dar nu a tinut; animalul de companie a refuzat dulciurile, nu s-a atins de nimic din ce-i aducea iubitul meu. Asa incat acesta a renuntat, preferand sa il evite pe Rex, pe care il stia de frica. Cum insa eu nu ma dezlipeam decat foarte rar de caine, situatiile in care ne adunam toti trei erau totusi destul de frecvente. Intr-una din aceste situatii, Rex, scapat de sub supraveghere, a vazut ca ma sarutam cu barbatul si s-a repezit fulgerator la glezna lui, muscandu-l cu sete, pana la os. Plin de sange, bietul Ciprian, care pana atunci indurase teroarea patrupeda cu stoicism, ne-a injurat de mama focului si pe mine, si pe caine, s-a suit in masina, si dus a fost. Avea sa fie, aceea, ultima oara cand l-am vazut in viata mea...