gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Tue15062021

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...

Evaluare: / 1
1
Index
Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...
Pagina 2
Toate paginile

Ma numesc Valentina, am 40 ani si locuiesc in Bacau, impreuna cu fiica mea, Anamaria, de 20, cu sotul ei si cu fiul lor. Ei sunt familia mea, ei sunt tot ce mai am pe lume, tot ceea ce imi trebuie pentru a ma considera fericita. Stiu, s-ar putea spune despre mine ca vorbesc astfel din modestie. Dar nu e asa. Chiar sunt fericita cu ce am. Dupa ce ajungi sa nu ai nimic, abia atunci iti dai seama cat de mult inseamna putinul pe care il aveai. Eu stiu, fiindca am trecut prin asta. Am avut totul, am ramas fara nimic si acum, cand am ajuns sa am totusi ceva, nu-mi mai trebuie nimic in plus. In schimb, cunosc cazuri de oameni care au mult mai mult, au familii mari, au averi, au case de vacanta, si cu toate astea nu sunt fericiti. Tot mai vor, tot se lasa prada tristetii din cauza ca le lipse ste una sau alta. Ar trebui, acesti oameni, sa ia aminte la povestea mea, ca sa se convinga ca nu trebuie sa ai totul pentru a fi fericit.

M-am nascut la tara. M-am maritat de tanara, pentru ca am tinut sa ma marit domnisoara si pentru ca am avut norocul de a intalni un barbat adevarat, care sa ma merite. Sorin Boldeiu era inginer horticol si avea 30 de ani. Era genul de om cu capul pe umeri, pe care puteai pune baza. Un barbat serios, si aratos pe deasupra, pe care l-am intalnit la locul de munca (eram vanzatoare intr-o florarie de lux din oras) si de care m-am indragostit la prima vedere. Ne-am casatorit la circa jumatate de an de cand ne-am cunoscut, iar la 20 de ani dadusem deja nastere primului meu copil, Anamaria. La 27 eram insarcinata cu al doilea, si extrem de fericita. Toate imi mergeau bine, nimic nu parea sa prevesteasca dezastrul care avea sa se abata asupra mea si a familie mele.

S-a intamplat cum se putea mai urat. Eram in spital, gata sa il nasc pe Liviu, cand Sorin era accidentat pe trecerea de pietoni de care un sofer aflat sub influenta alcoolului. Bineinteles, nimeni nu mi-a spus nimic timp de trei zile, au incercat sa ma protejeze mintindu-ma ca Sorin era plecat intr-o delegatie in afara localitatii. Si au nreusit pe moment. Dar pana la urma, cand am vazut ca nu mai apare si ca nu raspunde la telefon, nu s-au mai putut eschiva si mi-au dezvalui adevarul: sotul meu murise. Ramasesem vaduva la numai 27 de ani. Nenorocirea lovise brutal in mine. Si daca ar fi fost singura... Era abia prima dintr-o serie lunga care avea sa urmeze....

De la moartea lui Sorin au trecut doi ani. Eu eram tot singura, nu aveam pe nimeni si nici nu-mi trebuia. Eram inca marcata de pierderea suferita, atat de marcata incat puteam jura ca nu-mi va mai trebui niciodata vreun barbat in viata mea. Parintii mei, batrani si destul de bolnavi, o duceau din ce in ce mai greu la tara, asa incat s-au mutat cu mine, ca sa ma ajute la cresterea copilor. Dar, fara sa-si dea seama, pe langa ajutorul dat, au adus in casa si problemele lor, care au devenit, firesc, si ale mele. Una peste alta, nevoile materiale au ajuns in scurt timp sa copleseasca veniturile casei, drept pentru care, in disperare de cauza am apelat la singura solutie la care puteam apela in acea situatie. O solutie dureroasa, care ma indeparta de copiii mei, dar pe care nu aveam cum s-o evit: am plecat la munca in Spania.

Cand am ajuns la San Sebastian, in Spania, trecusem de 30 de ani. Eram inca tanara si destul de atragatoare, in ciuda necazului care lasase urme pe fata mea. Asa incat nu-i de mirare ca ibericii m-au placut si au dorit, imediat ce m-au vazut, sa imi intre in gratii. Eu am fost insa foarte rezervata. Ma dusesem acolo sa muncesc, sa castig bani pe care sa-i trimit acasa, familiei, nu pentru distractie. Dar, stiti cum se intampla: cand e sa te loveasca, te loveste. In casa familiei la care ma angajasem ca menajera l-am cunoscut pe Pablo Molina, un barbat care se ocupa de parcul auto al proprietarului, un om destul de instarit, cu afaceri in domeniul imobiliarelor. Pablo a dovedit multa rabdare si bunavointa in ceea ce ma priveste si, incet-incet, a reusit sa ma cucereasca. La circa un an de cand am aterizat pe pamantul Spaniei, i-am cedat lui Pablo Molina, care a devenit al doilea barbat din viata mea. Il iubeam, si ma iubea. Simteam cum soarele iese din nou pe strada mea. Dar, cand mi-era lumea mai draga, nenorocirea m-a lovit din nou. De data asta, chiar mai rau ca prima oara.

Ca si data trecuta, cand am aflat vestea teribila eram insarcinata. Ma bucuram ca, dupa cum se parea, voi avea o fetita. Ii stabilisem si numele: Marta. Cand, intr-o seara, vine Pablo acasa (ma mutasem in apartamentul lui de la periferia orasului) si imi spune:

- Gina, draga mea, tine-te bine, caci am o veste foarte proasta pentru tine. Cea mai proasta dintre toate care se pot imagina...


Cand am auzit vorbele lui Pablo, am crezut ca exagereaza. Sau ca era vorba de ceva probleme la serviciu. Dar ma inselam. Pablo Molina fusese sa doneze sange pentru un prieten bolnav si acolo, la centrul de recoltare, i se efectuasera toate analizele, analize pe care el omisese sa le mai faca de cativa ani buni. Si ce credeti? Iesise seropozitiv. Era contaminat cu HIV! Am simtit cum, instantaneu, cade cerul pe mine. Am lesinat si, din cate mi-a relatat ulterior ibericul, m-am trezit abia dupa vreo ora. Se terminase, va sa zica! Ca si el, eram condamnata la moarte...

Primul lucru care mi-a trecut in minte a fost ca trebuia sa scap de copil. Nu se putea sa aduc pe lume un copil condamnat la randul sau la o viata scurta si chinuita. Asa incat peste numai cateva zile m-am programat la intrerupere de sarcina. Problema copilului fiind rezolvata, mai ramanea de rezolvat problema mea. Ce sa fac, incotro sa o apuc, unde sa apelez pentru ajutor? Cine sa ma sustina, cine sa ma sprijine? Cuprinsa de ganduri negre, gata sa clachez fiind, m-am gandit ca cel mai bun lucru pe care l-as putea face, ar fi sa ma intorc acasa, la parinti si copii. Ceea ce am si facut. Stransesem suficienti bani pentru a asigura un trai decent familiei pentru o perioada destul de lunga, asa incat am revenit in tara. Eram oarecum vesela, oricum mult mai vesela decat ar fi fost o alta in situatia mea. Ma informasem cu privire la cumplita maladie cu care aveam sa ma confrunt si aflasem ca nu era totul pierdut. O mai puteam duce mult si bine daca luptam. Si aveam de gand sa lupt, intotdeauna fusesem o luptatoare indarjita. Cand aveam sa ajung acasa, insa, indarjirea, entuziasmul si curajul aveau sa imi dispara subit. O alta tragedie lovise familia mea. Anamaria, fiica mea de numai 4 anisori, disparuse de acasa!

Intr-adevar, lovitura dupa lovitura imi era dat sa incasez. Ma si mir ce m-a tinut, cum de am putut sa rezist. Dar am reusit. Ce se intamplase? Nu era prea clar. Sau cel putin nu atunci. Parintii mei mi-au spus doar ca Anamaria a disparut de pe strada, unde se juca cu alti copii. Au cautat-o peste tot, au apelat chiar si la Politie. Totul in zadar. Nu au gasit-o. Si, ce era cel mai dureros, era ca sansele de o mai gasi erau reduse, cata vreme de la nefericita intamplare trecuse aproape o luna. Intr-adevar, desi pare greu de imaginat, asa  se intamplase: mama si tata nu ma anuntasera de disparitia fetitei mele, de teama sa nu cuma sa fac vreun atac de cord sau altceva; plus ca ei au tot sperat ca fetita sa fie gasita sau sa se intoarca singura. Dar nu s-a intors.

Eram din nou distrusa, daca acest cuvant poate descrie starea in care ma aflam. Nu mai stiam de mine, nu mai eram om. Venisem acasa sa ma linistesc si, cand colo, mai rau o incasasem. Ma intrebam: oare ce am facut sa merit astea? Dar nu gaseam raspuns. Pentru ca, de fapt, nici nu exista un raspuns. Nimeni nu putea gresi atat de grav, nimeni nu putea pacatui atat de rau incat sa fie lovit atat de cumplit. Si, culmea!, nu era totul. Raul urma sa tot vina peste mine.
Primul lucru pe care l-am facut cum am ajuns acasa a fost sa merg la spital, sa fiu luata in evidenta personelor contaminate cu HIV. Acolo m-au intrebat de unde stiu ca am aceasta boala. Le-am explicat oamenilor situatia si ei, foarte amabili, mi-au explicat, la randul lor, cum sta treaba si ce ar trebui sa fac. Bineinteles, mai intai de toate am fost sfatuita sa refac analizele. Sa le refac, in ideea ca le mai facusem o data inainte. Eu, insa, in starea deplorabila in care ma aflam, devenisem atat de imprastiata, incat omisesem sa fac vreo analiza! Imi inchipuisem aprioric ca, daca Pablo Molina era bolnav, atunci sunt si eu, si copilul din burta. Dar, daca nu era asa? Of, Doamne, poate ca nu era totul pierdut pentru mine, poate ca nu urma sa mor, poate ca mai aveam de trait...

M-am dus la analize increzatoare in Dumnezeu si, deci, plina de speranta. Dar, cand am iesit, eram din nou daramata. De ce? M-a sunat o vecina sa ma roage sa vin cat de repede pot acasa. Din tonul mi-am putut da seama ca nu e de bine, ca se intamplase din nou ceva rau. Dar, sa moara si parintii, si copilul (ultimul copil!), la una ca asta chiar nu ma asteptam. Din pacate pentru mine, chiar asa era. Vecina de vizavi uitase gazele deschise si avusese loc o explozie puternica in bloc, in urma careia cateva apartamente fusesera de-a dreptul pulverizate. Printre ele, si apartamentul meu... In apartament, parintii mei si fiul meu...  Ma gandeam, la putin timp dupa tragedia aceea: "Acum, ca am pierdut totul, nu mai am nimic de pierdut." Dar nu era asa. Mai aveam. Sanatatea mea. Sanatate pe care, desi pe moment nu stiam, mi-o recastigasem.

Intr-adevar, desi vi se poate parea surprinzator, la cate necazuri am avut parte la viata mea, analizele mi-au iesit bine. Nu luasem HIV, nu aveam SIDA! Eram sanatoasa. Puteam s-o iau de la capat. Aveam numai 29 de ani, era destul timp pentru reconstructie. Cata vreme eram sanatoasa, puteam sa renasc. Si chiar aveam aceasta dorinta. Vestea buna de la laboratorul de analize ma revitalizase efectiv, si simteam ca nu e totul pierdut. Dar, inca o data, aveam sa ma insel. In scurt timp un accident de masina va duce la amputarea ambelor mele picioare, asa incat acum chiar puteam spune cu mana pe inima ca nu mai aveam nimic de pierdut. Si totusi, pentru ultima oara, soarta avea sa-mi demonstreze ca nu era asa, ca nu aveam dreptate. Un miracol se poate intampla oricand, oricui, si mie mi s-a intamplat atunci cand ma asteptam mai putin ca oricand.

Se intampla in urma cu cateva luni.. Eram internata intr-un azil pentru persoane cu handicap locomotoriu. Nemaiavand nicio ruda in viata, a trebuit sa accept aceasta solutie, n-am avut ce face. Stateam in curte, priveam cerul si imi treceam in revista cei patruzeci de ani traiti, ani in care am trecut prin atatea incercari cumplite. Cand, deodata, langa mine a venit o tanara la vreo 20 de ani. Era frumoasa sau asa mi s-a parut atunci. Avea o voce blanda, de om trist. Cand am auzit cine era, am ramas muta, asa cum veti ramane si dvs. cand va voi spune. Era Anamaria, fiica mea disparuta cu zece ani in urma! Vazuse la un post de televiziune un reportaj in legatura cu mine si, cum recunoscuse numele numele de familie, se interesase si, dupa lungi peripetii, ajunsese la azilul la care eram internata.

Printre lacrimi si sughituri, Anamaria mi-a explicat cum fusese rapita de niste borfasi din fata blocului, cum o dusesera acestia in diferite locuri nestiute si cum umblase din tara in tara, din oras in oras si cum pana la urma reusise sa scape. Ajunsese acasa, dar nu mai gasise pe nimeni acolo... In cele din urma, m-a vazut la televizor...

Acum, oameni buni, sunt fericita. Anamaria m-a luat la ea acasa, unde i-am cunoscut pe sotul ei si pe nepotul meu, Cristian, de nici 3 ani. El are grija de mine si imi inveleste genunchii de fiecare data cand am nevoie. Ce altceva mi-as mai putea dori? N-am picioare, n-am sot, n-am multe, dar am o fata minunata, un ginere bun si un nepot care, cand rade, ma face sa uit prin cate am trecut... Viata merita traita!

 

 

Din aceeasi categorie:

Eu am băgat-o în casă, ea m-a dat afară din casă

Eu am băgat-o în casă, ea m-a dat afară din casă

Cum am putut fi atat de naiv, de credul, de prost? Am pus botul la toate vrajelile Lianei, crezand ca intr-adevar, asa cum mi-a promis, imi va fi soti...

Citeşte mai mult...

Băutura a ales femeile în locul meu

Băutura a ales femeile în locul meu

Numele meu este Gigi, si sunt din Suceava. Am 55 de ani, varsta pana la care am fost casatorit de patru ori. Din pacate, insa, niciunul din mariaje nu...

Citeşte mai mult...

Cincisprezece ani mi-am aşteptat cuminte rândul la fericire

Cincisprezece ani mi-am aşteptat cuminte rândul la fericire

Ma numesc Mariela si locuiesc in Timisoara. Am 35 de ani si sunt necasatorita, dar sper ca in cel mai scurt voi fi. Am convingerea ca Mircea, cel caru...

Citeşte mai mult...

În loc să o fac să se îmbrace, m-a făcut ea pe mine să mă dezbrac...

În loc să o fac să se îmbrace, m-a făcut ea pe mine să mă dezbrac...

Cand m-am casatorit, in urma cu 20 de ani, n-aveam de unde sa stiu ca voi ajunge sa traiesc cel mai urat cosmar al vietii mele. Sotia mea parea absolu...

Citeşte mai mult...

Drumul spre fericire Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...