gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Tue15062021

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt... - Pagina 2

Evaluare: / 1
1
Index
Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...
Pagina 2
Toate paginile

Cand am auzit vorbele lui Pablo, am crezut ca exagereaza. Sau ca era vorba de ceva probleme la serviciu. Dar ma inselam. Pablo Molina fusese sa doneze sange pentru un prieten bolnav si acolo, la centrul de recoltare, i se efectuasera toate analizele, analize pe care el omisese sa le mai faca de cativa ani buni. Si ce credeti? Iesise seropozitiv. Era contaminat cu HIV! Am simtit cum, instantaneu, cade cerul pe mine. Am lesinat si, din cate mi-a relatat ulterior ibericul, m-am trezit abia dupa vreo ora. Se terminase, va sa zica! Ca si el, eram condamnata la moarte...

Primul lucru care mi-a trecut in minte a fost ca trebuia sa scap de copil. Nu se putea sa aduc pe lume un copil condamnat la randul sau la o viata scurta si chinuita. Asa incat peste numai cateva zile m-am programat la intrerupere de sarcina. Problema copilului fiind rezolvata, mai ramanea de rezolvat problema mea. Ce sa fac, incotro sa o apuc, unde sa apelez pentru ajutor? Cine sa ma sustina, cine sa ma sprijine? Cuprinsa de ganduri negre, gata sa clachez fiind, m-am gandit ca cel mai bun lucru pe care l-as putea face, ar fi sa ma intorc acasa, la parinti si copii. Ceea ce am si facut. Stransesem suficienti bani pentru a asigura un trai decent familiei pentru o perioada destul de lunga, asa incat am revenit in tara. Eram oarecum vesela, oricum mult mai vesela decat ar fi fost o alta in situatia mea. Ma informasem cu privire la cumplita maladie cu care aveam sa ma confrunt si aflasem ca nu era totul pierdut. O mai puteam duce mult si bine daca luptam. Si aveam de gand sa lupt, intotdeauna fusesem o luptatoare indarjita. Cand aveam sa ajung acasa, insa, indarjirea, entuziasmul si curajul aveau sa imi dispara subit. O alta tragedie lovise familia mea. Anamaria, fiica mea de numai 4 anisori, disparuse de acasa!

Intr-adevar, lovitura dupa lovitura imi era dat sa incasez. Ma si mir ce m-a tinut, cum de am putut sa rezist. Dar am reusit. Ce se intamplase? Nu era prea clar. Sau cel putin nu atunci. Parintii mei mi-au spus doar ca Anamaria a disparut de pe strada, unde se juca cu alti copii. Au cautat-o peste tot, au apelat chiar si la Politie. Totul in zadar. Nu au gasit-o. Si, ce era cel mai dureros, era ca sansele de o mai gasi erau reduse, cata vreme de la nefericita intamplare trecuse aproape o luna. Intr-adevar, desi pare greu de imaginat, asa  se intamplase: mama si tata nu ma anuntasera de disparitia fetitei mele, de teama sa nu cuma sa fac vreun atac de cord sau altceva; plus ca ei au tot sperat ca fetita sa fie gasita sau sa se intoarca singura. Dar nu s-a intors.

Eram din nou distrusa, daca acest cuvant poate descrie starea in care ma aflam. Nu mai stiam de mine, nu mai eram om. Venisem acasa sa ma linistesc si, cand colo, mai rau o incasasem. Ma intrebam: oare ce am facut sa merit astea? Dar nu gaseam raspuns. Pentru ca, de fapt, nici nu exista un raspuns. Nimeni nu putea gresi atat de grav, nimeni nu putea pacatui atat de rau incat sa fie lovit atat de cumplit. Si, culmea!, nu era totul. Raul urma sa tot vina peste mine.
Primul lucru pe care l-am facut cum am ajuns acasa a fost sa merg la spital, sa fiu luata in evidenta personelor contaminate cu HIV. Acolo m-au intrebat de unde stiu ca am aceasta boala. Le-am explicat oamenilor situatia si ei, foarte amabili, mi-au explicat, la randul lor, cum sta treaba si ce ar trebui sa fac. Bineinteles, mai intai de toate am fost sfatuita sa refac analizele. Sa le refac, in ideea ca le mai facusem o data inainte. Eu, insa, in starea deplorabila in care ma aflam, devenisem atat de imprastiata, incat omisesem sa fac vreo analiza! Imi inchipuisem aprioric ca, daca Pablo Molina era bolnav, atunci sunt si eu, si copilul din burta. Dar, daca nu era asa? Of, Doamne, poate ca nu era totul pierdut pentru mine, poate ca nu urma sa mor, poate ca mai aveam de trait...

M-am dus la analize increzatoare in Dumnezeu si, deci, plina de speranta. Dar, cand am iesit, eram din nou daramata. De ce? M-a sunat o vecina sa ma roage sa vin cat de repede pot acasa. Din tonul mi-am putut da seama ca nu e de bine, ca se intamplase din nou ceva rau. Dar, sa moara si parintii, si copilul (ultimul copil!), la una ca asta chiar nu ma asteptam. Din pacate pentru mine, chiar asa era. Vecina de vizavi uitase gazele deschise si avusese loc o explozie puternica in bloc, in urma careia cateva apartamente fusesera de-a dreptul pulverizate. Printre ele, si apartamentul meu... In apartament, parintii mei si fiul meu...  Ma gandeam, la putin timp dupa tragedia aceea: "Acum, ca am pierdut totul, nu mai am nimic de pierdut." Dar nu era asa. Mai aveam. Sanatatea mea. Sanatate pe care, desi pe moment nu stiam, mi-o recastigasem.

Intr-adevar, desi vi se poate parea surprinzator, la cate necazuri am avut parte la viata mea, analizele mi-au iesit bine. Nu luasem HIV, nu aveam SIDA! Eram sanatoasa. Puteam s-o iau de la capat. Aveam numai 29 de ani, era destul timp pentru reconstructie. Cata vreme eram sanatoasa, puteam sa renasc. Si chiar aveam aceasta dorinta. Vestea buna de la laboratorul de analize ma revitalizase efectiv, si simteam ca nu e totul pierdut. Dar, inca o data, aveam sa ma insel. In scurt timp un accident de masina va duce la amputarea ambelor mele picioare, asa incat acum chiar puteam spune cu mana pe inima ca nu mai aveam nimic de pierdut. Si totusi, pentru ultima oara, soarta avea sa-mi demonstreze ca nu era asa, ca nu aveam dreptate. Un miracol se poate intampla oricand, oricui, si mie mi s-a intamplat atunci cand ma asteptam mai putin ca oricand.

Se intampla in urma cu cateva luni.. Eram internata intr-un azil pentru persoane cu handicap locomotoriu. Nemaiavand nicio ruda in viata, a trebuit sa accept aceasta solutie, n-am avut ce face. Stateam in curte, priveam cerul si imi treceam in revista cei patruzeci de ani traiti, ani in care am trecut prin atatea incercari cumplite. Cand, deodata, langa mine a venit o tanara la vreo 20 de ani. Era frumoasa sau asa mi s-a parut atunci. Avea o voce blanda, de om trist. Cand am auzit cine era, am ramas muta, asa cum veti ramane si dvs. cand va voi spune. Era Anamaria, fiica mea disparuta cu zece ani in urma! Vazuse la un post de televiziune un reportaj in legatura cu mine si, cum recunoscuse numele numele de familie, se interesase si, dupa lungi peripetii, ajunsese la azilul la care eram internata.

Printre lacrimi si sughituri, Anamaria mi-a explicat cum fusese rapita de niste borfasi din fata blocului, cum o dusesera acestia in diferite locuri nestiute si cum umblase din tara in tara, din oras in oras si cum pana la urma reusise sa scape. Ajunsese acasa, dar nu mai gasise pe nimeni acolo... In cele din urma, m-a vazut la televizor...

Acum, oameni buni, sunt fericita. Anamaria m-a luat la ea acasa, unde i-am cunoscut pe sotul ei si pe nepotul meu, Cristian, de nici 3 ani. El are grija de mine si imi inveleste genunchii de fiecare data cand am nevoie. Ce altceva mi-as mai putea dori? N-am picioare, n-am sot, n-am multe, dar am o fata minunata, un ginere bun si un nepot care, cand rade, ma face sa uit prin cate am trecut... Viata merita traita!

 

 

Din aceeasi categorie:

Pentru o bucățică, am îngropat de trei ori o pisică...

Pentru o bucățică, am îngropat de trei ori o pisică...

Am cunoscut-o pe Mihaela in facultate, mai exact in ultimul an, cand ea s-a transferat, din Ploiesti, la Universitatea Politehnica Bucuresti. Venea in...

Citeşte mai mult...

Liana i-a luat viața unuia, dar mi-a salvat-o pe a mea

Liana i-a luat viața unuia, dar mi-a salvat-o pe a mea

S-ar putea sa nu vi se para iesita din comun povestea mea, insa, in ceea ce ma priveste, nu am cunoscut pe nimeni care sa se casatoreasca si apoi chia...

Citeşte mai mult...

Din cauza hidoseniei mele, niciun barbat nu a vrut sa ma atinga acolo

Din cauza hidoseniei mele, niciun barbat nu a vrut sa ma atinga acolo

Sunt o femeie nefericita si asa am fost mereu. Viata mea a fost un sir de dezamagiri. Nu stiu daca sunt sau nu blestemata, dar am suferit de mica, si ...

Citeşte mai mult...

Eu şi iubita mea trăim o iubire imposibilă: suntem amândoi căsătoriţi...

Eu şi iubita mea trăim o iubire imposibilă: suntem amândoi căsătoriţi...

Dragi prieteni, trec printr-o perioada foarte delicata a vietii mele. Nu stiu ce se intampla cu mine, dar am ajuns sa nu ma mai recunosc. Am 40 de ani...

Citeşte mai mult...



Drumul spre fericire Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt... - Pagina 2