Index |
---|
Mi-a trecut toată Europa prin pat, dar eu l-am ales pe Marin din Buzău... |
Pagina 2 |
Toate paginile |
Ma numesc Dana D. si locuiesc in Brasov. Un oras mai mereu intesat de turisti veniti din toate partile lumii si in randul carora am sperat ca imi voi gasi si eu jumatatea: un barbat adevarat, bun si intelegator, inalt si frumos, bogat spiritual si material. Un barbat care sa ma scape de grijile viitorului si alaturi de care sa am un trai minunat, ci nu asa cum li s-a intamplat parintilor mei, care au muncit ca toata viata, iar la batranete nu s-au ales cu nimic. Din nefericire (sau mai corect spus, din fericire, dupa cum veti constata din cele ce am sa va relatez) nu am reusit asta, niciunul dintre cei de care am incercat sa ma apropii necorespunzand asteptarilor mele. Singurul care m-a capacitat cu adevarat, alaturi de care am simtit fluturi in stomac si care mi-a dat certitudinea ca are sa ma faca fericita a fost Marin Donose, din Buzau.
In urma cu cincisprezece ani, cand am absolvit liceul cu profil matematica-fizica din cartier, ma batea gandul sa dau la facultate si sa imi fac o cariera in domeniul invatamantului. Eram destul de bazata in domeniu, dovada stand rezultatele bune de la examene si olimpiade si, ce e mai important, imi placea materia, o invatam de placere, nu din obligatie. Discutand insa cu parintii mei, oameni aflati in pragul pensionarii, aveam sa ma reorientez catre ceva ce parea, cel putin la prima vedere, mult mai la indemana, mai placut si mai promitator: o casatorie cu un strain...
- Dana, uita-te la noi, am muncit o viata-ntreaga si acum, la batranete, o sa traim dintr-o amarata de pensie. Vrei sa ajungi la fel? m-a intrebat tatal meu, care era inginer, cuprins de amaraciune.
- Bineinteles ca nu! Cine si-ar putea dori asa ceva, tata? i-am raspuns cu un amestec de uimire si indignare in glas. N-am de gand sa mor in saracie, ca voi!
- Atunci, n-ai alta sansa decat sa iesi la joc! a concluzionat mama, care lucra ca laboranta intr-un institut de cercetari. Lasa prejudecatile deoparte, nu te uita in stanga si-n dreapta si nu asculta ce zice unul sau altul; tu urmeaza-ti calea! Gaseste pe cineva care sa te merite si nu mai sta pe ganduri: marita-te! Cu cat mai repede, cu atat mai bine!
Acesta a fost sfatul, aparent imoral, in realitate plin de intelepciune si dragoste, al parintilor mei la terminarea liceului. Sfat pe care m-am hotarat a-l urma, fiindca se mula pe principiile mele moderne de viata si, in consecinta, imi convenea de minune. Aveam 19 ani si aratam trasnet. Dublata de o inteligenta peste medie, frumusetea mea s-ar fi putut constitui intr-un atu suficient de valoros pentru a-mi putea asigura viitorul alaturi de un barbat de calitate, alaturi de care sa duc o viata linistita, fara grija zilei de maine. Un singur lucru lipsea, insa, pentru a imi putea pune in aplicare planul: acel barbat de calitate care sa corespunda pretentiilor, nu putine la numar, pe care le aveam de la partenerul meu de viata. Si atunci, mama, din nou mama, a venit cu ideea salvatoare:
- Dana, barbatii din ziua de astazi nu mai sunt cavalerii de altadata. Sunt mitocani, mincinosi si perversi aflati in cautarea placerilor fizice. Dar uite-te in jur si asculta ce iti spun: e orasul plin de straini, te lovesti de turisti din lumea-ntreaga la tot pasul. Unul d-asta iti trebuie tie! Gaseste-l, marita-ta cu el si apoi colinda lumea in lung si-n lat, nu mai sta pe ganduri!
Am ascultat-o pe mama cu atentie si i-am dat dreptate. Nici nu aveam cum altfel, cand destule prietene de-ale mele ajunsesera pe mana unor iubiti localnici care le amagisera cu tot felul de promisiuni desarte, dar, dupa ce obtinusera favorurile sexuale urmarite, le abandonasera fara pic de jena... Cunosteam situatia, era una frecvent intalnita, si nu intentionam sa devin o victima de acest fel. Drept pentru care in chiar iarna respectiva am urcat in Poiana Brasov in cautarea fericirii sau, mai exact, a unui barbat care sa imi schimbe destinul lipsit de satisfactii catre care ma indreptam inexorabil.
Prima incercare de apropiere am facut-o cu John Smith, un britanic simpatic, care mi-a lasat o buna impresie dupa ce l-am ascultat vorbind despre proprietatile pe care familia sa, una cu radacini nobiliare, le-ar fi detinut in Regat si pe care ar fi fost gata sa mi le puna la picioare in cazul in care as fi acceptat sa ii devin iubita. Era genul de barbat convingator, cu mustata stufoasa, sub care ascundea un zambet devastator, in stare sa inmoaie inima si sa deschida sutienul majoritatii fetelor. Nu era insa si cazul meu. Cand l-am luat la bani marunti si i-am propus sa il insotesc in Regat pentru a-i vizita mosiile cu care se lauda, a batut in retragere, scuzandu-se intr-un mod ridicol: chipurile, o matusa facuse o criza de guta si prin urmare nu ar fi un moment potrivit pentru vizita. Auzind o gogoasa ca asta din partea britanicului alaturi de care imi irosisem timp de o luna din viata, pe care il simpatizam si cu care imi facusem sperante ca as putea da lovitura vietii, mi-am pierdut rabdarea si i-am spus drept in fata:
- Auzi, John Smith? Esti un fanfaron de joasa speta si o scarba mitomana! Adio!