Ma numesc Darius si sunt un ratat. Am ajuns la 40 de ani si, daca privesc inapoi, constat ca nu am realizat nimic. Daca mor maine, mare lucru nu ramane in urma mea. Ca un prost ce am fost, m-am gandit mereu la femeile din viata mea, si mai putin la mine. Am lasat de la mine si cand era cazul, si cand nu era, am inchis ochii atunci cand ar fi trebuit sa ma revolt, preferand sa imi rada ele in spate in loc sa le rad eu in fata. E drept, la un moment dat mi-am dat seama cat de pagubos este comportamentul acesta si ca el nu-mi aduce altceva decat frustrare si tristete, dar era prea tarziu: asa fusesem educat, asa ma invatasem, nu puteam sa fiu altfel. Imi intrase in obisnuinta sa ma las condus si dus de nas de partenere, asa ca am continuat sa fiu ceea ce fusesem, sunt in prezent si voi fi in viitor: un bun samarinean luat drept un mare prostovan. Cate tin in mine si cate indur in numele acestei bunatati, numai eu si bunul Dumnezeu stim...

Mama si tata m-au crescut ca la carte, dandu-mi o pregatire pentru viata fara cusur. Au stiut cand sa fie severi si cand indulgenti, mi-au inoculat notiunile de baza ale educatiei crestine si m-au inconjurat cu atentie si caldura, dar in acelasi timp mi-au oferit intimitatea de care aveam nevoie pentru a ma simti in largul meu. Asa se face ca, fiind si singur la parinti, am fost un baiat retras, care a preferat intotdeauna compania familiei sau a cartilor religioase, celei a grupurilor de tineri de-o seama, care imi pareau zgomotosi si obositori. Cat priveste fetele si relatiile intime, acestea au reprezentat un tabu in discutiile mele cu parintii, care s-au limitat la a imi recomanda sa nu fac amor decat cu o partenera pe care o iubesc si care ma iubeste la randul ei, considerand ca asta imi va fi de ajuns pentru a ma descurca. Din pacate, viata avea sa-mi demostreze contrariul, anume ca aceasta invatatura nu era de ajuns. Pe masura ce trecea timpul, frustrarile de natura sexuala acumulate in anii de singuratate petrecuti in camera mea aveau sa devina un handicap tot mai greu de depasit, pana acolo incat aveau sa ma determine sa fac greseala vietii, pentru care platesc acum si pentru care voi plati pana la sfarsitul zilelor: casatoria cu Iolanda.

Iolanda, sotia mea, este o fosta colega de serviciu, actualmente casnica, singurele ei preocupari pe lumea aceasta fiind acelea de a viziona serialele siropoase sudamericane si de a rasfoi revistele de scandal. Cand am cunoscut-o si m-am lasat cucerit de ea, nu stiam nimic din toate astea, caci, daca as fi stiut, as fi fugit mancand pamantul. Nu, la vremea respectiva nu am avut ochi decat pentru formele sale apetisante, cu sani fermi, mult inainte si cu fese bombate, mult inapoi.Veneam dupa o perioada de singuratate si abstinenta de doi ani si eram hotarat sa nu ma mai atasez vreodata de vreo femeie. De ce, asta? Din cauza insatisfactiilor si a amintirilor triste cu care am ramas dupa experienta anterioara, cand fusesem manipulat si inselat la modul cel mai abject cu putinta de Antonia. Imi spusesem atunci: “Femeile sunt o fiinte josnice si egoiste!” si ma decisesem sa ma tin departe de ele. Eram tentat chiar sa parasesc tara si sa robinsonez pe undeva prin insulele salbatice din sudul Africii, in speranta ca am sa reusesc sa uit de toti si de toate, atat de multa dezamagire acumulasem inlauntrul meu. Dar, la insistentele parintilor si ale duhovnicului meu, parintele Molina, am abandonat aceasta idee, luand insa in calcul o alta, anume aceea a izolarii crestine de lume, adica a sihastriei. Drept pentru care mi-am lasat barba, am trecut la post sever si am inceput sa pelerinez prin tot felul de locuri sfinte, aruncate prin catunuri uitate de lume, doar-doar oi gasi linistea interioara si un loc unde sa ma asez. Dar, cum nu am gasit nimic care sa ma satisfaca, iar calugaria nu o vedeam ca pe o solutie viabila, din cauza pericolului pederastiei, am continuat sa imi vad de viata mea obisnuita, sperand ca de undeva va veni o solutie pentru problema mea. Si... a aparut Iolanda. O fata singura si frumoasa, pe care atunci am vazut-o ca pe o solutie, dar care in timp avea sa se dovedeasca cea mai mare problema a vietii mele.

Iolanda avea 27 de ani cand am cunoscut-o. Arata bestial si era constienta de asta. Avea un mers provocator, plin de mandrie, cu care facea barbatii sa o priveasca cu nesat. Pe mine, insa, la inceput ma lasa rece aparitia ei. Desi trecusera doi ani de cand ma despartisem de Antonia, fosta mea iubita, nu reusisem sa imi scot din minte bataia de joc la care fusesem supus de aceasta si, in consecinta, continuam sa vad din toate femeile numai partile lor rele sau dizgratioase, si nimic bun sau frumos. Deci nu aveam nici un motiv sa ii acord Iolandei vreo atentie speciala. Dar... mi-a acordat ea mie. In mod cu totul si cu totul inexplicabil la vremea aceea (dar perfect justificat, mai apoi...), Iolanda a inceput sa se dea la mine, exprimandu-si in mod explicit disponibilitatea pentru o relatie intima. Aflat cu garda jos, dupa lunga abstinenta care ma seca la inima, m-am lasat prins in mrejele femeii, fara a imi pune intrebarea fireasca pentru situatia data, anume ce urmareste sa obtina de la mine.

Adunasem in mine atata frustrare incat nevoia de eliberare erotica a covarsit ratiunea. Cand m-am pomenit cu ea peste mine, nimic nu a mai contat: nici dezamagirea anterioara, nici ideea de insingurare, nici altceva. Tot ce conta in acele clipe era sa intru cat mai repede in trupul ei si sa redevin barbat, caci prea mult statusem “pe uscat”. Ceea ce am si facut. M-am aruncat cu capul inainte, implicandu-ma nu doar cu trupul, ci si cu sufletul in relatia care mi se parea a fi sfarsitul lungii mele tristeti in solitudine. Iolanda facea dragoste in moduri in care nu mai facusem cu nimeni pana atunci si care, sincer vorbind, nici nu stiam ca exista! Iar declaratiile sale patimase, in stare sa miste pietrele, ma topeau efectiv. Urmarea? Dupa nici trei luni am cerut-o de nevasta! Si asa a inceput dezastrul...