gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Mon08082022

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Amnezia m-a lovit pe autostradă...

Evaluare: / 1
1
Index
Amnezia m-a lovit pe autostradă...
Pagina 2
Toate paginile

Ma numesc Doru Stanciu si am 45 de ani. Stau dovada pentru asta actele mele de identitate, eliberate de Politia Municipiului Bucuresti. Dar ma numesc si Marcel Spanu, daca e sa ma iau dupa cele scrise in cartea de identitate primita de la Politia din Pitesti... Ciudat, nu-i asa? Asa mi s-a parut si mie o vreme. Acum insa m-am obisnuit cu ideea si, desi in fapt nu am decat un nume adevarat, raspund la ambele. Sa vedeti cum se face de am ajuns in aceasta situatie. Am sa o iau in mod cronologic, desi imi e oarecum peste mana sa fac acest lucru, cata vreme majoritatea randurilor din prima parte sunt scrise dupa descrierile altora.

Va sa zica, eram un om la locul meu, cu familie si copii. Aveam 40 de ani, o sotie, pe nume Ileana, de 35 si doi copii de 4, respectiv 6 ani. Eram lacatus mecanic la un atelier din garajul unei companii de taximetrie.

Inainte de a ajunge aici, lucrasem intr-o intreprindere de prelucrare a deseurilor metalice, ceva mai inainte absolvisem stagiul militar si o scoala profesionala, iar inainte de toate acestea terminasem un liceu tehnic. Ma numeam Doru Stanciu, asa cum ma numesc si in prezent. Stiu, poate parea aiurea sa va tot repet numele meu, sa va amintesc cum ma cheama. Dar, daca fac asta, o fac nu fara un motiv. Anume acela ca nu m-am numit intotdeauna Doru Stanciu. A fost o perioada, una destul de lunga, de circa 5 ani, in care am fost altcineva, si anume Marcel Spanu.

Dar pana acolo mai e ceva... Deocamdata, cum spuneam, sunt Doru Stanciu. Sunt pe drum, ma indrept de urgenta catre Pitesti, unde o ruda mai indepartata agonizeaza pe patul de moarte. Nu am timp sa imi anunt sotia ca plec, nu am timp nici sa merg la gara sau la autogara. Am aflat in ultima clipa, absolut intamplator de bietul muribund, asa ca iau un taxi, care ma scoate la Autostrada, de unde fac autostopul. Fac semn la cateva masini si, dupa putin timp, un binevoitor opreste si ma ia. Este un tanar care conduce un Audi si care se grabeste, la sfarsit de saptamana, sa ajunga la iubita lui. Un teribilist care, imediat dupa intrarea in Pitesti, incearca o depasire hazardata, pierde controlul volanului si se opreste intr-un stalp. Un accident banal, in urma caruia moare pe loc. Eu scap cu viata si ajung, in stare grava, cu fata distrusa si creierul puternic afectat, la spitalul municipal din Pitesti, unde sunt supus la o serie de operatii in serie. Medicii reusesc sa ma salveze de la moarte, dar, urmare a traumatismelor cerebrale suferite, imi pierd memoria.

Cele de mai sus, pe care tocmai vi le-am relatat, le-am trait in urma cu mai bine de cinci ani si, sincer vorbind, nu mi le amintesc absolut deloc. Le-am aflat si eu de curand, dupa ce am pus cap la cap raportul politiei rutiere, buletinul medical de la spital, dar si declaratiile unor martori ai accidentului. Intelegeti acum, cum se face ca am ajuns sa capat o noua identitate? Am fost tinut in spital pana m-am restabilit cat de cat, mai exact vreo patru luni, timp in care s-a incercat identificarea mea prin toate mijloacele posibile. Asta intrucat, plecat in mare graba de acasa, nu luasem cu mine buletinul sau un alt act de identitate, ceea ce facea din mine o victima fara nume, dar si fara chip, cata vreme fata imi fusesem mutilata in accident. Ancheta detectivilor nu a dat roade, mai ales ca ele s-au canalizat in jurul orasului Pitesti, ori eu eram inregistrat la evidenta populatiei din Bucuresti. Drept pentru care, la un moment dat cercetarile au fost sistate, asteptandu-se sa imi revina memoria si sa pot spune singur cine sunt. In zadar, insa. M-am vindecat dupa accident, mi-a fost construita si o noua fata, destul de placuta, care nu pot spune cat de mult semana cu cea initiala, insa memoria tot nu mi-a revenit. Asa se face ca am devenit, dupa externare, Marcel Spanu...

Partea de mai sus a fost una confuza. Povestea de ansamblu a trebuit s-o incropesc din bucati desprinse de ici, de colo, pana mi-au oferit imaginea vietii mele de dinainte de accidentul in care mi-am pierdut memoria. Cele ce urmeza, insa, vi le voi reda din propriile amintiri. Amintiri care se intind pe o perioada de circa 5 ani, perioada in care m-am numit Marcel Spanu, dupa cum am fost trecut in acte de catre organele de evidenta a populatiei din Pitesti pentru o perioada determinata de zece ani. Spre norocul sau spre ghinionul meu - caci nici nu stiu cum sa interpretez cele ce va voi povesti in continuare -, acest termen nu avea sa se implineasca, intrucat peste peste numai cinci ani aveam sa aflu cine sunt si sa imi recapat identitatea mea initiala, pe care o detin si acum: Doru Stanciu.

Cam complicata povestea mea, nu-i asa? Si partea mai interesanta abia urmeaza... Sa vedeti cum se face ca am descoperit cine sunt. Pana la acel moment nu mai e mult. Veti afla cum m-am casatorit si am ajuns sa ma asez la casa mea (noua mea casa!) si sa am doi copii (alti doi copii!)...

Va sa zica, m-am externat si am obtinut o noua identitate: Marcel Spanu. M-am angajat ca taximetrist si am inchiriat un apartament impreuna cu un coleg de serviciu. Viata mea incepea sa reintre pe un fagas normal. Atata doar ca din cand in cand imi fugea mintea inapoi si ma intrebam: oare cine si ce fusesem inainte de accident? Totusi, dupa ce am cunoscut-o pe Amalia si am inceput sa ies cu ea, gandurile privind trecutul au fost tot mai des inlocuite cu cele privind viitorul. Asta mai ales ca dupa numai cateva luni de la prima noastra noapte de dragoste primit o veste care m-a bulversat: Amalia era insarcinata.


Continuarea a fost una cat se poate de normala: cum ne iubeam reciproc, am mers acasa la ea si am cerut-o de nevasta. A acceptat pe loc, parintii ei fiind la fel de incantati ca si Amalia in privinta mea. Mai mult chiar, darul lor de nunta pentru noi a fost un apartament in centrul orasului si o masina, ceea ce nu ma putea face decat sa ma bucur nespus, sa simt ca lumea intreaga e a mea si sa incetez definitiv a ma mai gandi la existenta de dinainte de accident. Numai ca, atunci cand ma asteptam mai putin, mai exact peste cinci ani, aveam sa fiu eroul unei intamplari bizare, in urma careia aveam sa aflu cine sunt cu adevarat...

Eram cu Amalia si cu cei doi baieti ai nostri in concediu pe litoralul turcesc. Ne distram de minune, cand deodata am auzit un strigat disperat: “Ajutor!” si am tresarit. M-am uitat in jur si, cum nu era nici un salvamar prin preajma, nu am ezitat: am sarit imediat in ajutorul celui care se ineca si care strigase in limba romana. Fiind un foarte bun inotator, am reusit sa il salvez pe omul respectiv si sa il aduc pe mal. I-am acordat primul ajutor si l-am adus in simtiri. Urmarea a fost de-a dreptul surprinzatoare. Cand avea sa isi revina, el avea sa ma se uite cu uimire la mine si sa-mi spuna:

- Doru! Ce e cu tine aici? De unde ai aparut?... Doamne, Doru, iti multumesc! Mi-ai salvat viata!

Pe moment am crezut ca omul, inca ametit dupa socul pe care il acuzase in urma accidentului, aiura sau ca pur si simplu ma confunda. Asa ca i-am raspuns:

- Omule, eu nu sunt Doru, sunt Marcel. Dar nu asta conteaza acum, important e ca ai scapat cu viata. Esti bine. Sunt cu tine acum, totul are sa fie bine!

Mai apoi, insa, desi pare incredibil, aveam sa ma conving de contrariul: era chiar asa cum spunea respectivul, eram Doru! Modul in care m-a convins de asta a fost unul cat se poate de simplu. Mi-a spus:

- Cum nu esti Doru? Glumesti? Esti Doru, Doru Stanciu! Iar eu sunt Dorel, nu ma recunosti? Am facut armata impreuna la Ploiesti. Nu ai tu un tatuaj in forma de dragon, jos, pe fesa dreapta?

Intr-adevar, asa era. Dar, cum acel tatuaj nu se observa decat atunci cand eram dezbracat, m-am intrebat cum de stia de el omul pe care il salvasem de la inec. De unde stia? Oare nu cumva ma cunostea de dinainte de accident?... Ei bine, chiar asa era. Ceea ce avea sa-mi povesteasca el avea sa ma ajute apoi, desi fara recuperarea amintirilor pierdute, sa imi redescopar adevarata identitate.

Omul pe care il salvasem imi fusese camarad de arme, apoi coleg de munca la o intreprindere de prelucrare a deseurilor metalice. De acolo, drumurile noastre se despartisera, eu plecand ca lacatusla un atelier mecanic dintr-o companie de taximetrie. Dar, dupa cum spunea omul, pastrasem o stransa legatura pana intr-o zi in care efectiv disparusem. Ma cautasera sotia, rudele si prietenii peste tot, dar nu ma gasisera. Intr-un final, dupa atatia ani, se obisuisera cu ideea ca eram disparut pentru totdeauna si isi luasera gandul de la mine. Cam asta este ce mi-a povestit, pe scurt, Dorel. Bineinteles, am ramas blocat, dezorietat, debusolat. Incercam sa imi amintesc ceva din cele spune de Dorel, dar nu reuseam... Si-apoi, familia... Mintea mea nu putea concepe ca mai aveam o familie, alta decat aceasta: o sotie, Ileana, si doi baieti de 9, respectiv 11 ani... O familie care incetul cu incetul ma uitase, ma scosese definitiv din viata ei. Si totusi asa era. Aveam sa ma conving de asta imediat dupa intoarcerea in tara.

Intr-adevar, cum am revenit in tara, am mers la Bucuresti, unde zicea Dorel ca locuiesc. Acolo am fost recunoscut de Ileana, de baieti si de o gramada de alte rubedenii, carora nu le venea a crede ca traiesc, ca sunt bine mersi, dar nici ca mi-am pierdut memoria si nu recunosc pe nimeni... Am aceptat sa ii insotesc la Politie, la spital, peste tot unde a fost nevoie pentru a restabili adevarul privind identitatea mea reala. Cand mi-au auzit povestea, chiar si organele legii au ramas stupefiate. Atatia ani sa dispar fara urma era de-a dreptul inimaginabil, nu se mai intalnisera niciodata cu un asemenea caz. Dar eu eram acolo, dovada vie ca asa ceva era totusi posibil.

Probabil ca va intrebati ce s-a intamplat, cum s-a rezolvat intreaga situatie si cum ma numesc acum. Curiozitate fireasca. Precum banuiti, vietile ambelor familii au fost date peste cap. Prima mea familie, cea din Bucuresti, este cea mai afectata. Ileana, sotia mea, crezandu-ma mort, s-a recasatorit, iar copiii nostri, acum maricei, nu isi aduc aminte mare lucru despre mine, numindu-l tatal pe cel de-al doilea sot al Ilenei. Ea nu stie ce sa faca, daca sa ma accepte sau nu inapoi in viata sa, mai ales ca eu nu imi amintesc mai nimic din trecut, numai rareori cate un flashback aducandu-mi pe retina imagini dintr-o viata pe care o percep ca fiind undeva foarte departe.

Cea de-a doua familie, de la Pitesti, este le fel de nefericita ca aceea din Capitala. Amalia plange incontinuu, fara sa aiba nimic a-mi reprosa, cata vreme era la curent cu amnezia mea in momentul in care ne-am cunoscut si ne-am casatorit. Ea este constienta ca nimic din ceea ce s-a intamplat nu a fost nimic premeditat, ca nimeni nu a vrut sa iasa asa si ca nimeni nu are nimic de castigat din asta, ci dimpotriva, cu totii nu avem decat de pierdut si de suferit.

In ceea ce ma priveste, eu sunt cel mai nenorocit. M-am trezit peste noapte cu doua neveste si patru copii, din care nu iubesc si nu recunosc decat familia de la Pitesti. Cea din Capitala imi este acum destul de straina, chiar daca o data ce mi-am recuperat identitatea am fost nevoit sa revin la numele de dinainte de accident. Lucru care, in paranteza fie spus, n-a fost deloc pe placul Amaliei. Totusi, fiindca ma iubeste si sunt tatal copiilor ei, ea este dispusa sa continue viata alaturi de mine si chiar imi ingaduie sa-mi vizitez fosta familie. Mai ramane sa o fac pe Ileana sa inteleaga ca destinul a fost acela care a decis pentru noi, si ca nimeni nu este cu adevarat vinovat. In sinea mea simt ca voi reusi sa o conving ca putem ramane prieteni si ca e mai bine pentru copiii nostri sa fiu prezent in viata lor. Oricum, un lucru e foarte clar, si anume ca nu imi va fi deloc usor sa ma impart intre doua familii, intre doua orase, intre doua vieti distincte. Totusi sunt dispus sa o fac. Trebuie.

 

 

Din aceeasi categorie:

Corina, Corina, cum ai răpus tu superbul animal care eram...

Corina, Corina, cum ai răpus tu superbul animal care eram...

Numele meu este Mihai S, am 55 de ani si sunt mecanic auto la o baza de taximetre. Am fost casatorit timp de douazeci de ani, dupa care am divortat di...

Citeşte mai mult...

Mi-a trecut viața în timp ce mă uitam la televizor

Mi-a trecut viața în timp ce mă uitam la televizor

Sunt Aneta Rosu, din Pascani, am 38 de ani si sunt necasatorita. Ba, mai mult chiar, sunt inca domnisoara, aceasta insemnand nu numai ca sunt o femeie...

Citeşte mai mult...

Sunt plătit să tac

Sunt plătit să tac

Cine ar fi crezut ca lucrurile vor lua o turnura favorabila pentru mine, dupa ce primii ani de casnicie alaturi de Alina au fost un adevarat calvar? E...

Citeşte mai mult...

Când nu mă mai aşteptam, Dumnezeul beţivilor şi-a întors faţa către Mitică al meu

Când nu mă mai aşteptam, Dumnezeul beţivilor şi-a întors faţa către Mitică al meu

Povestea mea este una din care se pot trage invataturi de viata. Eu, cel putin, am tras destule. Cea mai importanta dintre acestea e ca, daca ai credi...

Citeşte mai mult...

Drumul spre fericire Amnezia m-a lovit pe autostradă...