gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Mon08082022

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Amnezia m-a lovit pe autostradă... - Pagina 2

Evaluare: / 1
1
Index
Amnezia m-a lovit pe autostradă...
Pagina 2
Toate paginile

Continuarea a fost una cat se poate de normala: cum ne iubeam reciproc, am mers acasa la ea si am cerut-o de nevasta. A acceptat pe loc, parintii ei fiind la fel de incantati ca si Amalia in privinta mea. Mai mult chiar, darul lor de nunta pentru noi a fost un apartament in centrul orasului si o masina, ceea ce nu ma putea face decat sa ma bucur nespus, sa simt ca lumea intreaga e a mea si sa incetez definitiv a ma mai gandi la existenta de dinainte de accident. Numai ca, atunci cand ma asteptam mai putin, mai exact peste cinci ani, aveam sa fiu eroul unei intamplari bizare, in urma careia aveam sa aflu cine sunt cu adevarat...

Eram cu Amalia si cu cei doi baieti ai nostri in concediu pe litoralul turcesc. Ne distram de minune, cand deodata am auzit un strigat disperat: “Ajutor!” si am tresarit. M-am uitat in jur si, cum nu era nici un salvamar prin preajma, nu am ezitat: am sarit imediat in ajutorul celui care se ineca si care strigase in limba romana. Fiind un foarte bun inotator, am reusit sa il salvez pe omul respectiv si sa il aduc pe mal. I-am acordat primul ajutor si l-am adus in simtiri. Urmarea a fost de-a dreptul surprinzatoare. Cand avea sa isi revina, el avea sa ma se uite cu uimire la mine si sa-mi spuna:

- Doru! Ce e cu tine aici? De unde ai aparut?... Doamne, Doru, iti multumesc! Mi-ai salvat viata!

Pe moment am crezut ca omul, inca ametit dupa socul pe care il acuzase in urma accidentului, aiura sau ca pur si simplu ma confunda. Asa ca i-am raspuns:

- Omule, eu nu sunt Doru, sunt Marcel. Dar nu asta conteaza acum, important e ca ai scapat cu viata. Esti bine. Sunt cu tine acum, totul are sa fie bine!

Mai apoi, insa, desi pare incredibil, aveam sa ma conving de contrariul: era chiar asa cum spunea respectivul, eram Doru! Modul in care m-a convins de asta a fost unul cat se poate de simplu. Mi-a spus:

- Cum nu esti Doru? Glumesti? Esti Doru, Doru Stanciu! Iar eu sunt Dorel, nu ma recunosti? Am facut armata impreuna la Ploiesti. Nu ai tu un tatuaj in forma de dragon, jos, pe fesa dreapta?

Intr-adevar, asa era. Dar, cum acel tatuaj nu se observa decat atunci cand eram dezbracat, m-am intrebat cum de stia de el omul pe care il salvasem de la inec. De unde stia? Oare nu cumva ma cunostea de dinainte de accident?... Ei bine, chiar asa era. Ceea ce avea sa-mi povesteasca el avea sa ma ajute apoi, desi fara recuperarea amintirilor pierdute, sa imi redescopar adevarata identitate.

Omul pe care il salvasem imi fusese camarad de arme, apoi coleg de munca la o intreprindere de prelucrare a deseurilor metalice. De acolo, drumurile noastre se despartisera, eu plecand ca lacatusla un atelier mecanic dintr-o companie de taximetrie. Dar, dupa cum spunea omul, pastrasem o stransa legatura pana intr-o zi in care efectiv disparusem. Ma cautasera sotia, rudele si prietenii peste tot, dar nu ma gasisera. Intr-un final, dupa atatia ani, se obisuisera cu ideea ca eram disparut pentru totdeauna si isi luasera gandul de la mine. Cam asta este ce mi-a povestit, pe scurt, Dorel. Bineinteles, am ramas blocat, dezorietat, debusolat. Incercam sa imi amintesc ceva din cele spune de Dorel, dar nu reuseam... Si-apoi, familia... Mintea mea nu putea concepe ca mai aveam o familie, alta decat aceasta: o sotie, Ileana, si doi baieti de 9, respectiv 11 ani... O familie care incetul cu incetul ma uitase, ma scosese definitiv din viata ei. Si totusi asa era. Aveam sa ma conving de asta imediat dupa intoarcerea in tara.

Intr-adevar, cum am revenit in tara, am mers la Bucuresti, unde zicea Dorel ca locuiesc. Acolo am fost recunoscut de Ileana, de baieti si de o gramada de alte rubedenii, carora nu le venea a crede ca traiesc, ca sunt bine mersi, dar nici ca mi-am pierdut memoria si nu recunosc pe nimeni... Am aceptat sa ii insotesc la Politie, la spital, peste tot unde a fost nevoie pentru a restabili adevarul privind identitatea mea reala. Cand mi-au auzit povestea, chiar si organele legii au ramas stupefiate. Atatia ani sa dispar fara urma era de-a dreptul inimaginabil, nu se mai intalnisera niciodata cu un asemenea caz. Dar eu eram acolo, dovada vie ca asa ceva era totusi posibil.

Probabil ca va intrebati ce s-a intamplat, cum s-a rezolvat intreaga situatie si cum ma numesc acum. Curiozitate fireasca. Precum banuiti, vietile ambelor familii au fost date peste cap. Prima mea familie, cea din Bucuresti, este cea mai afectata. Ileana, sotia mea, crezandu-ma mort, s-a recasatorit, iar copiii nostri, acum maricei, nu isi aduc aminte mare lucru despre mine, numindu-l tatal pe cel de-al doilea sot al Ilenei. Ea nu stie ce sa faca, daca sa ma accepte sau nu inapoi in viata sa, mai ales ca eu nu imi amintesc mai nimic din trecut, numai rareori cate un flashback aducandu-mi pe retina imagini dintr-o viata pe care o percep ca fiind undeva foarte departe.

Cea de-a doua familie, de la Pitesti, este le fel de nefericita ca aceea din Capitala. Amalia plange incontinuu, fara sa aiba nimic a-mi reprosa, cata vreme era la curent cu amnezia mea in momentul in care ne-am cunoscut si ne-am casatorit. Ea este constienta ca nimic din ceea ce s-a intamplat nu a fost nimic premeditat, ca nimeni nu a vrut sa iasa asa si ca nimeni nu are nimic de castigat din asta, ci dimpotriva, cu totii nu avem decat de pierdut si de suferit.

In ceea ce ma priveste, eu sunt cel mai nenorocit. M-am trezit peste noapte cu doua neveste si patru copii, din care nu iubesc si nu recunosc decat familia de la Pitesti. Cea din Capitala imi este acum destul de straina, chiar daca o data ce mi-am recuperat identitatea am fost nevoit sa revin la numele de dinainte de accident. Lucru care, in paranteza fie spus, n-a fost deloc pe placul Amaliei. Totusi, fiindca ma iubeste si sunt tatal copiilor ei, ea este dispusa sa continue viata alaturi de mine si chiar imi ingaduie sa-mi vizitez fosta familie. Mai ramane sa o fac pe Ileana sa inteleaga ca destinul a fost acela care a decis pentru noi, si ca nimeni nu este cu adevarat vinovat. In sinea mea simt ca voi reusi sa o conving ca putem ramane prieteni si ca e mai bine pentru copiii nostri sa fiu prezent in viata lor. Oricum, un lucru e foarte clar, si anume ca nu imi va fi deloc usor sa ma impart intre doua familii, intre doua orase, intre doua vieti distincte. Totusi sunt dispus sa o fac. Trebuie.

 

 

Din aceeasi categorie:

Perversul m-a lăsat pe mine şi a luat-o pe mama

Perversul m-a lăsat pe mine şi a luat-o pe mama

Am asteptat pana la 25 de ani ca sa cunosc un barbat adevarat, asa cum e Cornel. Pana atunci nu avusesem de a face decat cu pustani imberbi, cu adoles...

Citeşte mai mult...

Soțul și tatăl meu se întrec în depravare, iar eu mă umflu de plâns

Soțul și tatăl meu se întrec în depravare, iar eu mă umflu de plâns

Sunt o femeie nenorocita! Nu as fi crezut vreodata ca voi ajunge sa imi plang de mila si sa blestem ziua in care l-am cunoscut pe Ovidiu. Desi, daca s...

Citeşte mai mult...

Când s-a văzut măritată, Iolanda şi-a arătat adevărata faţă...

Când s-a văzut măritată, Iolanda şi-a arătat adevărata faţă...

Am cunoscut-o pe Iolanda printr-o prietena comuna, in urma cu doi ani si jumatate. Auzisem numai lucruri bune despre ea: ca este o gospodina grozava, ...

Citeşte mai mult...

L-am găsit pe Dumnezeu în spatele avariţiei preoţilor...

L-am găsit pe Dumnezeu în spatele avariţiei preoţilor...

In ultimii ani, criza a lovit puternic multe firme romanesti din cele mai variate domenii de activitate, iar editura la care lucrez de vreo 8 ani nu a...

Citeşte mai mult...



Drumul spre fericire Amnezia m-a lovit pe autostradă... - Pagina 2