Sunt blazat. Rece. Golit de sentimente. Nu simt nimic. Nu traiesc. Inspir si expir, dar nu traiesc. Am nevoie de ceva care sa ma faca sa simt ca traiesc. Sa ma umple. Vreau sa fiu umplut.

Privesc in jur. Fiecare cu ale sale. Fiecare se grabeste undeva, fiecare are o treaba pe undeva. Nu e timp de pierdut. Nimeni nu se sinchiseste de nimeni. Pe nimeni nu intereseaza de nimeni. Nimeni nu vede nimic.

Observ o gura de canal in mijlocul unui scuar dintr-o intersectie semaforizata. Din canal ies aburi, semn ca inauntru sunt tevi de apa calda. Capacul e putin dat intr-o parte, semn ca inauntru exista viata. Iar de jos se aud voci, semn ca viata vine din oameni.

Sunt in Militari si ma indrept spre centru. Urc in metrou si ma asez pe un scaun din capatul garniturii, o garnitura dintr-aia de tip vechi, la care geamurile sunt blocate, adica fara putinta de aerisire intre statii. E important amanuntul, intrucat pe trei dintre scaunele din fata mea sta tolanit, in toata mizeria posibila, ceea ce in popor se numeste "un om de grota", adica un nespalat dintr-ala care pute atat de nasol incat iti intoarce stomancul pe dos.

Ma aflu in trenul interregio care merge de la Bucuresti la Timisoara. Am loc intr-un compartiment de sase persoane, in care se mai afla o femeie la vreo 60 de ani, o maicuta fara varsta si o familie formata din mama, tata si copilul. Sunt cam obosita si sper sa reusesc sa dorm cateva ore. Ma uit cu atentie la partenerii de calatorie. Nu par a fi din cei care sa creeze probleme, adica sa faca galagie sau sa converseze conventional pe marginea vremii. Iar baiatul pare cumintel, bine crescut. Cand a intrat in compartiment, a salutat frumos, apoi s-a asezat pe locul sau si s-a pus pe rasfoit un Rahan.

Merg zilele trecute cu o fata in parc. E cald rau, asa ca e putina lume, ceea ce nu-mi displace de fel. Ne plimbam noi ce ne plimbam, apoi ne hotaram sa sedem. Ochim o banca retrasa sub un batran nuc si ne indreptam spre ea cu ganduri nespuse, dar de amandoi stiute. Cand sa ne asezam, insa, observam pe banca un telefon si o borseta. "E ocupata banca", trage fata concluzia. "N-as zice", ii raspund dupa ce privesc in jur. "Nu e nimeni pe aici. Cred ca cineva a uitat lucrurile astea." Neincrezatoare, fata se uita in toate partile. Fara rezultat. Nimeni altcineva nu pare a mai fi observat obiectele uitate pe banca. Nimeni nu ne baga in seama.

Traiesc clipe grele. Tatal meu este internat de cateva luni cu grave probleme la rinichi. L-au plimbat medicii de la un spital la altul, si tot degeaba. Pana am ajuns cu el aici, unde a intrat pe mana unui mare specialist, profesor universitar, care ne-a dat asigurari ca, daca familia este de acord cu operatia, "totul va fi bine". Familia, adica mama, pensionara, si subsemnatul, somer. Bineinteles, am fost de acord cu operatia, vazand in ea mana in cap pe care o pune Dumnezeu celor alesi de El, carora, drept rasplata pentru ca au urmat calea cea dreapta si ingusta, le arata milostivirea Lui. Cand am auzit, insa, cat costa operatia, ne-a picat fata. "Ne pare rau, dar acesta este onorariul domnului profesor", ne-a explicat asistenta lui, cand am intrebat de ce atat de mult. "Daca nu va convine, puteti merge in alta parte. Dar sa stiti ca unul mai bun ca el nu gasiti."